Cristian Geambaşu

Jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cristian Geambaşu
România nu este o echipă!

Radicevici, Grbici, Mehmedovici. Pe bancă, Kim Rasmussen. Cunoștințe mai vechi, adversare mai noi. În zi bună, Muntenegru poate bate pe oricine. Dovadă victoria cu Norvegia la distanță de 5 goluri. România are nevoie tot de o victorie la măcar 5 […]

...

Taci!

Asistăm de niște ani la o degradare alarmantă a relației jucător-antrenor în tenis. Poate ar fi și mai potrivit să spunem jucătoare-antrenor, fiindcă majoritatea copleșitoare a situațiilor provin din tenisul feminin. Antologica secvență în care Sorana Cîrstea îi cere arbitrei […]

...

Cine este cel mai mare adversar al naționalei României?

Calculele hârtiei indicau naționala masculină de handbal a României favorită în dubla întâlnire cu omoloaga din Kosovo. Incredibil, mai există așa ceva! Naționala Kosovo este una dintre puținele reprezentative în fața căreia România mai poate fi considerată favorită. Ca să […]

...

Dinamo pe modelul Barcelona

Totuși, modelul propus de asociația DDB este inspirat din organizarea unor cluburi ca Barcelona.

Lucrul esențial în acest tip de conducere este absența unui patron, a unui privat care face doar ce îl taie capul. În cazul unor entități ca […]

...

Acești doctori care îl enervează pe Marica

Hai că nici LeBron James nu ar fi zis-o mai bine decât Ciprian Marica! „Ne-am săturat de ăștia scoși în față să bage groaza în populație” este o frază-manifest a zilelor pe care le trăim și numai un om cu […]

...

Roger Waters, ateul făcător de miracole

Dacă vrei să îngropi cu fast un concert al lui Roger Waters, arunci peste el jerbe făcute din epitete. Magic. Magnific. Grandios. Extravagant. Fastuos. Tulburător. Impresionant. Şi tot aşa.

Dacă intenţionezi să arăţi oamenilor cît eşti de profund în înţelegerea […]

joi, 29 august 2013, 5:56

Dacă vrei să îngropi cu fast un concert al lui Roger Waters, arunci peste el jerbe făcute din epitete. Magic. Magnific. Grandios. Extravagant. Fastuos. Tulburător. Impresionant. Şi tot aşa.

Dacă intenţionezi să arăţi oamenilor cît eşti de profund în înţelegerea fenomenului The Wall, scrii despre simbolurile spectacolului. Libertate, totalitarism, big brother, singurătatea&alienarea artistului, violenţă, pace, sărăcie, bogăţie. Şi altele.

Dacă ţi-ai luat doctoratul în Pink Floyd, rişti să observi fisuri la îmbinările Zidului – el, Roger, parcă nu mai are timbrul tăios din tinereţe, armata de chitarişti destoinici de lîngă nu transmit emoţia originară propagată de Fenderul alb-roşu al lui David Gilmour, celălalt „eu” al trupei-mamă/tată. Başca amănuntele că mesajul politic prevalează cîteodată mesajul muzical, iar porcul înaripat şi avionul de vînătoare care planează deasupra publicului miros puţin a simbolistică vetustă.

Dacă totuşi ai venit la concert eliberat de toate aiurelile astea, de clişee elitiste, de snobism postfloydian, de lucrurile pe care le ştii şi le-ai ascultat despre el ori despre ei, ceilalţi, scăpat din încercuirea lui prea mult Wish you were here şi mult prea mult Comfortably Numb, atunci ai şansa unică de a te întîlni cu Roger Waters. Waters, parte a poveştii Floyd. Răzvrătitul Roger Waters dincolo de Floyd, ieşit vindecat din spatele zidului pentru a spune lumii, în felul lui abraziv, că nu s-a săturat să cînte, să ţipe şi să alerge pe scenă. Că se bucură, deşi nu o recunoaşte. Că iubeşte ce face. Că a rămas tînăr. Şi chiar a rămas. La 70 de ani, este sprinten ca un adolescent şi vînos ca un marinar. Peste toate, privirea de la sfîrşit, privirea aceea de un albastru oţelit înmuiată la vederea celor 50.000 de oameni care veniseră nu să-l aplaude pe Roger Waters, ci să-şi trăiască alături de el visul din tinereţe. Sau visul adolescenţei, apărut nu se ştie cum, poate din poveştile părinţilor, poate din minunile pe care doar muzica le poate naşte. Cred că atunci a înţeles cu adevărat unde a ajuns. Locul cu pricina nu era decît geografic lîngă Casa Poporului lui „Ceaucescu”.

Waters, ateu asumat, martor al miracolului întîlnirii cu miile de români care-l aşteptau de două generaţii. El, multimilionarul cu vederi de stînga, impresionat – pînă la ideea unor lacrimi mi s-a părut – şi de cealaltă parte a publicului: miile de adolescenţi atraşi de forţa secretă a unei muzici care surclasează timpul. Apropo de timp. S-au schimbat multe de cînd The Wall, copilul cel mai reuşit al lui Roger, a ieşit în lume. La începutul anilor ’80, „Another brick in the wall” era piesă de rezistenţă în discotecile studenţeşti. Era percepută ca o piesă disco şi fundamentaliştii muzici Floyd o repudiau. Astăzi, a căpătat o nobleţe pe care doar un anumit soi de evoluţie în involuţie a gusturilor o poate da.

Mă gîndisem să spun că publicul a fost extraordinar folosind cuvinte mai meşteşugite. Suna patetic şi pentru că oricum nu mi-a ieşit din prima o las aşa. Ce rămîne? Ne-am simţit bine unii cu alţii şi ne-am alintat împreună ascultînd Blue Sky, Mother, Run Like Hell, Vera. Am gustat fiecare imagine, am sorbit culori cît pentru o viaţă. Am ieşit anevoie în stradă la final, printre oameni care nu se împingeau şi nu bombăneau. Cineva în spatele nostru a tras concluzia unei seri memorabile cu concizia de care doar un urmaş al lui Ion Creangă este capabil. „Vă daţi seama, ăi, cît o pătimit omul ăsta de-o putut scrie şi compune aşa ceva?”. Nu rîdeţi! Ba da, rîdeţi, altfel începem să semănăm cu tristul personaj Pink din spatele zidului!

roger_waters_foto_alex_barbulescu-19.jpg roger_waters_foto_alex_barbulescu-14.jpg roger_waters_foto_alex_barbulescu-10.jpg roger_waters_foto_alex_barbulescu-7.jpg the-wall_titus-tihauan-1.jpg

Foto: Alex Chelba, Eduard Breaban, Alex Barbulescu

Comentarii (37)Adaugă comentariu

SS (45 comentarii)  •  29 august 2013, 18:41

Oamenii au iesit in liniste si fara sa bombane si de la Sepultura, Maiden sau Dream Theater… Pot sa ma simt bine la un concert si fara un spectacol grandios de lumini, efecte, bla-bla-uri. Tot respectul pentru Waters si Pink Floyd, pentru punere in scena, etc, dar elitismul unora (multora) dintre cei care s-au dus la concertul asta imi provoaca o scarba infinita. Parca ar pluti intr-o bula suspendata mult deasupra muritorilor, ascultatori de orice altceva, dar nu de FLOYD… Sau Waters… Cum ar arata un concert Waters doar cu banala muzica? Cati s-ar mai duce sa-l vada?

adipocea (6 comentarii)  •  29 august 2013, 19:33

Exact SS, ai pus punctul pe I! Am ALES sa nu merg la concertul asta, prieteni de-ai mei mergeau, chiar foarte apropiati, ma invitau in masina, loc era, bani se gaseau, da-i naibii, ca nu erau prea multi. Sunt mare fan MUZICA Pink Floyd, imi pun din cand in cand The Wall sau Final Cut si le reascult cu o placere dementa… Am crescut si eu cu ele, decretel, stat prin caminele comuniste si prins de revolutie pe-acolo. Am refuzat sa ma mobilizez pentru a fi bombardat cu un spectacol vizual pe care nu-l indragesc, nu-mi merge la suflet si nu-l inteleg. Pentru mine spectacol vizual inseamna o piata din Florenta, Siena, un mare film de cinema, altceva decat holografie si simbolistica trasa in tushe groase rau de tot. Filmul insasi mi s-a parut mediocru si nu a miscat niciodata nimic in mine, mult sub muzica. Waters canta sincer slab acum, e si normal, vocea lui din Nobody Home, cand zice I got electric light de exemplu nu o mai are pe nicaieri acum… Un concert care a trecut, toti asa zisii caministi de sfarsit de ani optzeci si inceput de ani nouazeci, adica locatari de Grozavesti si Regie, au vrut sa se regaseasca intr-un fel de megameeting monden de club si acum fac un caz infinit pe treaba asta

Vlad Cristescu (5 comentarii)  •  29 august 2013, 19:37

Bravo, Cristi! Din „cauza” ta am ajuns sa imi doresc sa vad live un concert de-al lui Roger. Se intampla in primavara lui 2007 cand tu ai fost la Budapesta la concertul din cadrul turului „The Dark Side Of The Moon” si ai scris un articol care m-a impresionat. Sper sa-i mai vina vreo idee si sa mai faca un turneu cu oricare dintre melodiile lui!

zs (1 comentarii)  •  29 august 2013, 19:57

Pai draga @SS, The Wall e un show, daca nu ai aflat pana acum, nu e doar „banala muzica”. Ai fost acolo? Cred ca nu, daca erai, nu mai comentai aici. Respect pentru Maiden, Sepultura, etc., dar pana sa ajunga sa faca spectacole gen The Wall, mai e cale lunga. The Wall nu e un concert, e un spectacol. Tu asta n-ai inteles.

pawn (22 comentarii)  •  29 august 2013, 19:58

@SS
n-ai fost la festivalul enescu… uite care-i treaba: nu-i confunda pe ascultatorii de pink floyd (desi, multi dintre ei, poate majoritatea, chiar se suprapun cu muzica aia) cu formatia pink floyd.
hitler asculta wagner. nu prea avea treaba cu wagner.
si nici domnul geambasu, mare promotor de-al bashescului, nu prea are treaba cu un artist de stanga, cum e r. waters.
mesajul pink floyd e pentru TINE. pentru tine bat clopotele, ca sa-l citez pe alt scriitor de stanga (cu care, fireste, geambasu & tolontan si mai stiu eu cine se simt aproape pana sunt intrebati cu cine voteaza.
cu bashescu, fireste :))

Cristian Geambaşu (301 comentarii)  •  29 august 2013, 20:32

SS, adipocea

De unde pina unde antiteza asta? Eu nu am propus-o. Si nu am sugerat-o. Intre snobii care asculta PF si „adevaratii” melomani de rock greu care prizeaza Sepultura, Dt si altele. Am zis eu undeva ca amatorii de Sepultura sint inferiori celor de Floyd? Eu insumi „consum” de ani de zile Dream Theater, pe care o consider cea mai buna trupa de progres a zilelor noastre. Mai mult, am fost la Lisabona sa-i vad, caci in Romania nu se (mai) poate. Mai ascult doar ocazional Floyd si Waters (nu a fost niciodata preferatul meu tocmai pentru ca mesajul politic tinde sa bata mesajul muzical, „al meu” este Gilmour), dar ascult aproape zilnic DT, Lacuna Coil, Anathema, Epica. Si ma opresc, cumva mihnit. Nu pentru ca sint pareri diferite, asta e foarte bine, ci pentru ca si pe aici, pe teritoriul muzicii, au aparut tot felul de cusurgii. Si de inchipuiti. Si de experti. Si de, si de…

Cristian Geambaşu (301 comentarii)  •  29 august 2013, 20:34

pawn
N-ai inteles nimic. Nici din articol, nici din ce inteleg eu din muzica, nici din simpatiile mele politice. Dar esti foarte tare. Pe bune. Tine-o tot asa

Carol K (46 comentarii)  •  29 august 2013, 20:56

Nu dau un concert Gilmour pe o suta Waters ! Bine punctat,nu mai e cel din tinerete pentru ca nici atunci nu se ridica valoric la nivelul celorlalti in special al lui David Gilmour dar pentru ca el era membru fondator acest lucru l-a tinut in capul listei acestei mari trupe,legendare,nemuritoare !

Cily (2 comentarii)  •  29 august 2013, 22:03

Felicitari ptr articol! Esti aproape singurul care scrie despre muzica. Ai avut articole si cand a plecat Portnoy din DT, si despre Nightwish samd si acum la fel. Vrem articole despre muzica buna indiferent ca sunteti GSP…Ma bucura mult astfel de articole in marea de fecale in care traim, cu salam, gutza, jiji etc…Pe de alta partea, ma mira obtuzitatea unor ascultatori de rock, sau nici rockerii nu mai sunt ce-au fost…SS, a fost Waters, a fost un show „The Wall, nu shreddereala (respect Sepu si Maiden btw)…sau hai sa aratam ca stim, ca suntem snobi dar injuram snobii? ZS, respect! pawn, mi-e mila de tine…

Mihai (4 comentarii)  •  29 august 2013, 22:08

Oare sunt printre putinii care vad ca artisti, de genul Roger Waters ,ajung in Romania doar dupa ce ajung la batraneti, dupa ce nu au mai scos nimic valoros de ani buni, dupa ce le scad audientele vertiginos in vest? Brusc isi aduc aminte ca exista o tarisoara mica in estul Europei unde nu au fost niciodata, si unde au auzit ca alde Bon Jovi sau Madonna au adunat 50.000 de spectatori in ciuda faptului ca sunt departe de forma de acum 20 de ani…… Din punctul asta de vedere il respect, chiar daca nu imi place decat o melodie de-a sa, si aia pentru ca i-a facut Eddie chitara, pe Michael Jackson, care a sustinut concerte in Romania cand se afla la apogeul carierei. Multi vin doar in ideea de a mai da un tun inainte de pensie.

merlin (8 comentarii)  •  29 august 2013, 22:34

Asteptam sa scrii despre concert si mi-a placut articolul, mai putin preferinta pentru Gilmour…

Sim (1 comentarii)  •  29 august 2013, 22:54

Concertul m-a uns pe suflet! Cu ce poate impiedica elitismul altora,snobi sau nu, sa te bucuri de muzica? Si pe urma, de ce generalizam asa? Nu sunt nici caminista optzecista si nici nu m-am dus pentru efectele vizuale ci pentru muzica.. La fel ca mine, mii. Am vazut in jur multi, multi oameni electrizati de muzica… Stiu albumul pe dinafara iar ceea ce se auzea era foarte bine. Adipocea, Waters nu canta -inca- slab, pacat ca n-ai auzit ”’i got electric ligt”-ul de ieri, a fost aproape de sunetul casetei mult-ascultate.
Dac-o luam asa, a alege sa nu mergi la un asemenea concert pentru ca nu iti place desfasurarea vizuala sau pentru ca vin snobi, e la randu-i un alt fel de elitism:)

GENU (54 comentarii)  •  30 august 2013, 0:02

Eram pusti cand am vazut pe video „The Wall”. Maestrul de ceremonii era domnul Pittis, Dumnezeu sa-l ierte! Pana atunci ascultam rock pe furate-„Metronomul” lui Radu Teodor sau casete si viniluri procurate cu mare greutate. Idolii mei erau „Motorhead”, Hendrix , „Black Sabbath” si „Rolling Stones”. Un cockteil de rock and roll, blues si psihedelic. Insa in „Pink Floyd” l-am descoperit pe Bach-ul rock-ului, un rock apolinic. Alt level. M-au contamint imediat, desi albumul acela il ascult tot mai rar-spleenul anarhist al lui Waters nu ma mai atrage. Un orfan de Dumnezeu.
Dupa putin timp am vazut „Live at Pompei”. Mi-am dat seama ca Gilmour e ADN-eul vertijului acela sublim. Cred ca asta a inteles si Roger-dupa ruptura de David a facut un album extraordinar cu Jeff Beck. In acesta si-a regasit acea contrapondere paradisiaca. Lasati liberi demonii sai nu pot sa dureze decat sofistificate proteste de fum.

667 (7 comentarii)  •  30 august 2013, 0:18

Eu sunt fan pink floyd de 20 de ani, am ascultat toate albumele de sute de ori, imi plac toate pana la the final cut, in special cele de dinainte de dark side of the moon. si mai sunt si metalist, ascult un milion de formatii obscure, am fost la zeci de concerte cu spectatori putini (recordul e de 8 spectatori), in tot felul de hrube intunecoase. si am fost si la the wall. mi se rupe ca unii s-au dus pentru ca sunt snobi, sau pentru ca au auzit ca e la moda, sau doar ca sa vada un spectacol de lumini. eu am fost pentru mine. stiam exact la ce sa ma astept si exact aia am primit. si ala care comenteaza ca waters a venit in romania la finalul carierei pentru ca i-a scazut audienta in vest… omule, the wall a fost vazut de 3 milioane de oameni in ultimii 2 ani. majoritatea in tari occidentale

mircea (1 comentarii)  •  30 august 2013, 6:41

metrou inchis, pazit de politie + jandarmi. jalnic.

sportu stud (3 comentarii)  •  30 august 2013, 6:53

Articol de bun simt
Era interesanta si o paralela cu Live at Pompeii

sandmann (52 comentarii)  •  30 august 2013, 7:32

articolul e de calitate.
si nu e un compliment ieftin , ca de la un fan DT la altul.
la mai multe!!

mad (3 comentarii)  •  30 august 2013, 7:42

@SS, @adipocea & altii: Nu ma numar printre cei care si-au trait adolescenta si tineretea in plin elan Pink FLoyd, insa de atata lucru mi-am dat si eu seama: muzica „adevarata” a britanicilor n-a fost aprope niciodata desprinsa de partea, hai sa-i zicem, „artificiala” (nu neaparat in sens negativ) – adica sample-uri electronice, inregistrari si colaje de diverse sunete, efecte vizuale de la cele mai amatoristice (in cluburile londoneze) la, ulterior, cele mai grandioase. Daca nu ma insel, Barrett inca era in trupa cand aceasta aproape ca-si dadea foc din cauza improvizatiilor scenice. Iar povestea, acum amuzanta, a porcului zburator Algie care si-a facut de cap prin Kent este celebra.

„The Wall” a fost un concept de cand s-a lansat si nu-mi dau seama cum ar putea fi acesta prezentat complet altfel decat in forma de spectacol, adica muzica si ampla manifestare vizuala in acelasi timp. Cred ca cel mai bine explica acest lucru Nick Mason in „Inside Out: A Personal History of Pink Floyd” – si daca aproape intreaga sa existenta Pink Floyd a insemnat imbinarea mai multor simturi, de ce varianta propusa de Roger Waters ar fi altfel?

Iar cei care au fost super-mega-entuzismati (am multi prieteni de aceasta parere) ca „mama, ce show a facut Rammstein” nici nu sunt pe-aproape de intelegerea a ceea ce inseamna, cu adevarat, spectacol muzical.

un oltean (130 comentarii)  •  30 august 2013, 7:43

Mie imi pare rau ca a fost in mijlocul saptamanii si nu am putut ajunge…

Andrei (2 comentarii)  •  30 august 2013, 9:01

@Mihai, Waters e in plin turneu acum si umple stadioane peste tot in lume, nu doar in Europa de Est. In plus, muzica Pink Floyd e fara varsta si nu depinde nici de moda, nici de MTV, nici de heavy rotation la radio. Nu cred ca e profitabil turneul, pentru ca TIR-urile alea de echipament si armata de oameni te costa zdravan. U2 a iesit pe pierdere la ultimul turneu mondial, ca sa-ti dau un exemplu recent. Nu vad tunul dat inainte de pensie. Dar te-ai gandit ca omului poate ii place sa cante, pur si simplu? Asa, inainte de pensie?

Maria Atontolan (677 comentarii)  •  30 august 2013, 9:32

da, multi au scris, dar un cunoscator reuseste sa te atinga. Cred ca a fost o seara frumoasa, una normala, asa cum ar trebui sa fie toate. Ma bucur pentru voi.

As fi trecut mai intii pe la Cornel Chiriac. La astfel de evenimente ma gindesc mereu ce mult s-ar fi bucurat, ce seara normala ar fi fost si pentru el. Poate depune cineva o floare in plus cu prima ocazie?

caine rosu 18 (49 comentarii)  •  30 august 2013, 9:50

Felicitări, Cristi! Mai atinge-ne, din când în când, cu astfel de scrieri! Numai bine!

Octavian Stăncioiu (10 comentarii)  •  30 august 2013, 11:27

Da, superb articol. Mai mereu, din cele scrise de Cristi Geambasu reiese un mesaj conservator. Ceea ce, in lumea nebuna, globalizata si atat de corect politica de azi, e atat de rar!
Mi-am amintit de anii ’80, de Metronom-ul lui Radu Teodor (pe Cornel Chiriac nu l-am prins). De Metallica, Iron Maiden, Halloween, Manowar, mai incoace de Epica, Tristania, Sirenia, Nightwish. De Celelalte Cuvinte si ”Un sfarsit e un inceput”. Ce frumos!
Pacat insa ca mesajul subliminal al lui ”The Wall”, inscris in acele ample miscari ultrarevolutionare de la granita anilor ’60-’70, este menit tocmai spre instaurarea Noii Ordini, ce se face azi tot mai simtita pretutindeni.

veverite (1 comentarii)  •  30 august 2013, 11:32

Felicitari Cristi! Un articol deosebit in cinstea unui on deosebit. Am la concert si am fost uimit in primul rand de efectele vizuale.

Shaormaland (1 comentarii)  •  30 august 2013, 11:53

Lucru ciudat, articolul dvs., intr-o publicatie citita, intelegem din publicitate si comentariile la articole, de cetateni ascultatori de orice bidon (cum zic francezii), iar nicidecum de rock clasic sau muzica clasica. Nu cunosc nici pozitia dvs. in redactie, nici politica editoriala, dar as fi curios ce parere are un jurnalist care poate scrie un text bun despre un astfel de subiect, despre manseta dreapta? Promoveaza GSp. nulitatile acelea? Textele despre nimic? Dar despre articolele aparent „de sport”, in care se dau de fapt zvonuri, barfe, ce-au mai zis patronii, egal presa „tabloida”, (neserioasa, de scandal). Este publicatia dvs. una „tabloida”?

Alter_Dream (2 comentarii)  •  30 august 2013, 14:10

Salut Cristi. Felicitari pentru articol! Ai fost mereu unul dintre jurnalistii mei preferati dar nu am stiut ca esti fan Dream Theater. Eu ador aceasta formatie si abia astept sa le ascult noul album desi , sincer sa fiu, ma asteptam mai mult de la „the enemy inside” (mi se pare o „amestecatura ” a tot ceea ce au facut pana acum). am avut ocazia sa ii vad, pentru prima oara, acum doi ani la perugia iar in ianuarie voi merge la concertul lor la roma.
Stay Metal!!!

sportu stud (3 comentarii)  •  30 august 2013, 14:49

Waters si Pink Floyd au fost simbolul unei generatii, cel putin ai generatiei mele care a trait adolescenta in anii 70, atunci cand rock-ul (numit azi „clasic”) a avut cele mai explozive momente, cu trupe si piese care au ramas nemuritoare pana in ziua de azi. Pe-atunci mi-as fi dat un rinichi sa vad Pink Floyd in Romania. Conditiile politice erau insa altele, era imposibil ca vreo trupa renumita sa vina la noi, cel putin teoretic, atunci cand mass media romaneasca, directionata de partid, infiera actiunile „subversive” la adresa „culturii” proletare. Refugiul era Cornel Chiriac si Radu Teodoru, Metronom si respectiv Top 20.
Miercuri l-am vazut pe Waters dupa 40 de ani de asteptare. Da, e adevarat, nu mai are vocea de acum 40 de ani, insa e Waters, un idol al unei generatii consemnata sa se nasca si sa traiasca sub un regim totalitar. Wall-ul asta a vrut, o speranta de a iesi din orice forma de opreliste, politica, regilioasa, economica, educationala etc.
Miercuri seara, Waters mi-a oferit un moment unic, al rememorarii, al amintirilor, al sperantei pe care generatia mea l-a nutrit mereu. Bravo Waters!

Cristian Geambaşu (301 comentarii)  •  30 august 2013, 15:08

Interesante, inteligente si uneori chiar emotionante mesajele postate. Asa cum ma asteptam. Multumiri

Alter Dream
Si mie mi s-a parut facut cam pe genunchi „The enemy inside”, dar sa asteptam. Sper sa merite asteptarea, am vazut ca ei au o parere excelenta despre album, cica e cea mai buna lucrare a lor. Eu as fi multumit sa fie macar la nivelul lui „A dramatic turn of events”

Alecss (18 comentarii)  •  30 august 2013, 16:01

Asteptam articolu’ asta. Eram sigur ca o sa vina. Si aprecierile pozitive pentru show. L-am citit si pe cel de acum 7, 8 sau 9 ani, de dupa concertul Pink Floyd de la Budapesta, ca si cel de dupa Tankian-u’ de la Artmania, concerte la care n-am participat, dar la care „am luat parte”, ca sa zic asa, dupa ce am citit articolele respective. Sa ma apuc acu’ sa umplu textu’ cu superlative ar insemna sa cad intr-un fel de comportament cliseistic de care am fugit toata viata. Vreau doar sa spun ca, desi am o multime de concerte la activ, ca si spectator, in general metal, progressive, alternative, blues si jazz, la show-ul de acu’ 2 zile a fost pt prima oara cand s-a facut pielea de gaina pe mine intr-un mod cat se poate de vizibil, si anume cand am auzit huruitul de fond si vocea care intreba „is the’re anybody outhere?”. Pt mine, peste muzica, efecte, istorie, asteptare, a fost ceva unic din pct de vedere emotional. UNIC! Si am undeva-n suflet convingerea ca n-am sa mai traiesc asa ceva niciodata-n viata asta! P.S. Felicitari si mult respect, d-le Geambasu!

Cily (2 comentarii)  •  30 august 2013, 16:49

Respect Dream Theater! sunt doctori, nu au ce sa mai demonstreze, au scris istorie, dar….E doar punctul meu de vedere, don’t shoot: le lipseste THE MAN, stiti voi cine! fara el nu va mai fi nimic la fel…

subiectiv777 (1 comentarii)  •  30 august 2013, 19:22

Am fost la „Gazon A” (nah, ca tot suntem pe un site de sport) si ma gandeam ca acum 35 de ani acolo era un mal de pamant, statia ITB „Maior Ene” unde coboram ca sa intru pe „Republicii”, la Tribuna I.
Pe atunci ascultam Floyd pe viniluri pana se tocea acu’… Dar daca mi-ar fi spus cineva ca o sa-l vad candva, live, pe RW, cantand dintr-un loc situat cam la vreo 15-20 m sub nivelul statiei ITB „Maior Ene” as fi fost mai circumspect decat daca acum ati incerca sa ma convingeti ca, peste cativa ani o sa iau taxiul spre planeta Marte. Cei mai tineri sper sa intelegeti de ce…

IRONMAIDEN (16 comentarii)  •  30 august 2013, 20:31

singurul cusur al concertului: avionul trebuia sa se prabuseasca in sens opus.

dexter (1 comentarii)  •  30 august 2013, 22:17

1.Concertul a fost minunat.
2.Astept sa vina sa cante si de pe albumele lui solo, care sunt superbe.
3.Am vazut pe un nene la Diamon Seats care purta tricou The Division Bell. Crazy diamond!!!
4.Ultimul mare album Dream Theater a fost Train of Thought. Ce a urmat dupa au fost vrajeala, cu unele bucati care au reprezentat exceptiile.
5.James LaBrie e veriga slaba la DT. Cand incepe sa tipe, mi se taie orice chef de rock progresiv.
6.Mike Oldfield live ar merge ca focul.

sundance kid (23 comentarii)  •  31 august 2013, 3:27

Acum am citit articolul . As putea comenta mult si bine dar nu as putea aduga prea multe pentru ca fie tu fie alti citiva care au comentat aici au spus ideile principale . Ce as putea adauga ? Simplu . In 90′ fugisem deja la Londra si de cite ori treceam pe linga o scoala unde elevii erau in pauza auzeam acel zgomot care mi se parea familiar ( another brick in the wall part 2) . In plus pe malul de sud Tamisei vedeam acea uzina dezafectata care aparea pe coperta discului ” wish you were here ” . Ce vreau sa zic ? Nimic . Doar ca Roger era londonez.

sportu stud (3 comentarii)  •  31 august 2013, 16:40

sundance kid, dupa parerea mea, „wish you were here” este cel mai bun album al tuturor timpurilor si nu ma gandesc la pink floyd in particular ci la toata muzica rock in general. stiu, vis-à-vis de arta in general si la muzica, in special nu trebuie sa fii transant, insa asta este parerea mea si o sustin

Niki (1 comentarii)  •  4 septembrie 2013, 22:44

Multumim Cristi pentru articol.
Multumire aproape pe linie pt acest concert. Firesc, as spune. Oricate gauri in interpretare ar avea Roger Waters la batranete, nu poate suna rau. In rest, intensitatea placerii tine de gust si de asteptari. Nu sunt fan Pink Floyd, sunt un degustator al muzicii lor si atat. Pur si simplu in tineretile mele „stampilate” de acelasi Metronom, simturile m-au purtat catre Led Zep, Jethro Tull, Deep Purple si evident mi-am alimentat energiile cu Metallica, Megadeth, Maiden, Manowar, Priest, Death, Sepultura, King Diamond. Mai apoi am descoperit DT, Rush, Marillion, Therion, In Flames, Ensiferum. Cum sa nu se faca pielea de gaina cand te patrund sunetele pe care le-ai dorit live ani de zile? Asa am patit la J. Tull au concertat la Sibiu(nici vocea lui Anderson nu mai e ca in tinerete). Nu mai vezi nimic in jur, elitisti, snobi, artificii, avioane, etc. Cei care se duc ca sa aiba ce sa comenteze/carcoteasca si ca sa bifeze un „eveniment” au pierdut banii si n-au inteles nimic. Te duci pt tine,pt sufletul si amintirile tale. Ferice de cei care au reusit sa-l „simta” pe RW, chiar si la varsta asta.

claudia (1 comentarii)  •  7 septembrie 2013, 14:08

Multumesc Cristi, intotdeuna reusesti sa pui in cuvinte trairi la care nu le gasesc forma!! Deosebit de orice am vazut, auzit, simtit pana acum! Si asa imi doresc sa ramana in amintirea mea! Uneori confuza si depasita de simbolistica m-am regasit in muzica, si am plecat de acolo convinsa ca zidul imi apartine, ne e sansa si nenorocire !

Comentează