Restauratorul argentinian

Prima victorie a lui Gerardo Martino nu este împotriva lui Levante, ci contra unei forme de plictiseală

Antrenorul sfinţeşte locul. Sau măcar îl schimbă în aşa fel încît lucrarea lui începe să semene cu o minune fotbalistică. Cel mai frumos […]

Prima victorie a lui Gerardo Martino nu este împotriva lui Levante, ci contra unei forme de plictiseală

Antrenorul sfinţeşte locul. Sau măcar îl schimbă în aşa fel încît lucrarea lui începe să semene cu o minune fotbalistică. Cel mai frumos este atunci cînd omul cu pricina nu se crede un misionar. Un făcător de miracole. Atunci cînd respectivul rămîne la nivelul solului şi spune lucruri interesante. Ca argentinianul Gerardo Martino, noul antrenor al Barcelonei. Promovat mai ales sub porecla de „Tata” de domnişoarele care citesc cu nesaţ prompterul ştirilor sportive. Nefind atît de familiar ca dînsele cu urmaşul lui Guardiola şi al lui Tito Vilanova, voi continua să-l numesc Gerardo Martino, cu speranţa că nu-i voi ştirbi cu nimic personalitatea.

Prima etapă din Primera a început cu duelul la distanţă dintre Barca şi Real. Catalanii au strivit modesta Levante cu un 7-0 care nu scuteşte de comentarii, ci le cere, în vreme ce rivala din Madrid, sub comanda lui Carlo Ancelotti, a reuşit o victorie scremută în faţa lui Betis, 2-1. Diferenţa dintre galopul Barcelonei şi cursa cu obstacole a Realului a fost sesizată imediat. Au urmat analizele. Comparaţiile. Betis Sevilla a fost un oponent incomparabil mai puternic decît Levante a fost una dintre observaţii. Cealaltă, că Realul continuă să fie mai mult o adunare de vedete decît o echipă. Nu un grup legat prin exprimare şi scop comun, aşa cum arată Barcelona. A fost nevoie de inspiraţia lui Isco pentru ca madrilenii să răsufle uşuraţi. Prima impresie este că venirea lui Ancelotti nu a eliberat, ci a închis şi mai tare jocul lui Cristiano Ronaldo şi compania. Inclusiv titularizarea lui Diego Lopez în dauna lui Casillas dă senzaţia că Ancelotti nu este altceva decît continuatorul lui Jose Mourinho. Atît ca mesaj – autoritar-, cît şi ca joc. Auster, ca să nu zicem sărac şi meschin. Încă mai schematizat decît în mandatul portughezului. Iar transpiraţia abundentă care ieşea prin gulerul cămăşii fostului mare mijlocaş milanist spune că pe Bernabeu mai este serios de lucru.

Gerardo Martin l-a schimbat pe Messi în minutul 71 al meciului de pe Camp Nou. Fără ca Messi să fi fost accidentat. Curaj? Nu, doar rezultatul unei strategii de conservare a energiilor consimţite de starul argentinian. După meci, Martino nu a şocat asistenţa cu declaraţii incendiare. Dimpotrivă, a fost suficient de banal. A zis, printre altele, că jucătorii lui nu au făcut ceva nou, ceva care să nu fi ştiut să facă, iar rolul lui s-a limitat la a le fi împrospătat memoria. „Eu eram deja un mare fan al conceptelor acestei echipe. Unele poate au fost uitate sau nu au mai fost puse în aplicare. Eu le readuc în actualitate. Vreau să alternăm jocul elaborat cu cel direct, să avem mai multe variante”. Vedeţi ce frumoasă poate fi uneori banalitatea asta?

Este posibil ca desfăşurarea ulterioară a campionatului spaniol să contrazică toate teoriile astea. Poate că Realul lui Ancelotti va deveni o echipă strălucitoare, pe măsura banilor cheltuiţi nebuneşte, inclusiv din buzunarul contribuabilului spaniol. Pînă atunci, pînă la acea dată improbabilă din calendar, îmi permit luxul de a fi admiratorul personajelor gen Marcelo Bielsa, Manuel Pellegrini sau Gerardo Martin. Oameni care vin dintr-un univers mai viu şi mai colorat. Bărbaţi cu idei curajoase, originale. Chiar plecaţi de acasă după standardele noastre europene atît de obosite şi de conservatoare. Cu ei merge lumea înainte. Şi lumea fotbalului.

Aparent fără nici o legătură. Bogdan Stelea îi ia locul lui Emil Săndoi la naţionala de tineret. Aştept ziua în care o echipă antrenată de Stelea va semăna ca originalitate a stilului cu Athletic Bilbao variantă 2012. Mi-e teamă că am şi avem de aşteptat.