Nu trageţi în pianişti! Nici în Gicu

Înainte de Grozav, au fost Panenka, Totti şi Zidane. În meciuri un pic mai importante.

Înainte să-i aplicăm o corecţie fizică lui Grozav, cum ne îndeamnă domnul Dragomir, o trecere în revistă legată de procedeul tehnic denumit „scăriţă”. Apariţie, dezvoltare, […]

Înainte de Grozav, au fost Panenka, Totti şi Zidane. În meciuri un pic mai importante.

Înainte să-i aplicăm o corecţie fizică lui Grozav, cum ne îndeamnă domnul Dragomir, o trecere în revistă legată de procedeul tehnic denumit „scăriţă”. Apariţie, dezvoltare, prozelitism.

1976, finala Campionatului European de fotbal dintre Cehoslovacia şi Germania Federală. După timpul regulamentar şi prelungiri, scorul este 2-2. Se trece la loviturile de departajare. Cehul Antonin Panenka înscrie penaltyul decisiv cu o execuţie nemaivăzută pînă atunci în fotbal. Scăriţa. Victima lui Panenka, unul dintre cei mai mari portari germani ai tuturor timpurilor, Sepp Maier. Legenda spune că Panenka exersase procedeul la antrenament cu propriul goalkeeper, pe bază de pariu. Aceeaşi legendă ne mai informează că dacă ar fi ratat, Panenka ar fi intrat din fotbal direct în uzină pentru a construi comunismul reformator cehoslovac. După celebra „uliţă”, cehii dăruiau fotbalului încă un element insolit. Scăriţa.

2000, Amsterdam ArenA, semifinală de Campionat European, Italia-Olanda. După un meci cu de toate, totuşi cu ingrediente mai bune decît la şaorma, se ajunge la penaltyurile de departajare. Unul dintre executanţi pentru Italia, Francesco Totti, în poarta Olandei, eternul Van der Sar. Mijlocaşul ofensiv al Romei şi al Squadrei Azzurra îşi îngenunchează adversarul cu procedeul brevetat de Panenka înainte cu 24 de ani. Din tribună, senzaţia a fost că mingea a plutit timp de o secundă imensă undeva deasupra capului lui Van der Sar, care nu înţelegea ce se întîmplă. Şi nu putea riposta.

2002, Ploieşti, bătrînul stadion Municipal. Retur de semifinală a Cupei României între Rapid şi FC Argeş. Scenariu similar celor precedente, cu lovituri de departajare după scurgerea timpului regulamentar şi a prelungirilor. Rapidistul Constantin Schumacher este faţă în faţă cu Dani Coman, fostul coleg la FC Argeş inclusiv în perioada junioratului. Se cunoşteau foarte bine, îşi ştiau toate trucurile. Cu toate astea, Schumacher alege să bată cu scăriţă. Coman rămîne nemişcat pe linia porţii şi face un stop pe piept demn de marele Gicu Dobrin. Eram din nou la locul crimei. În tribună. Senzaţia a fost însă alta decît la Amsterdam. De moment umoristic.

2006. Berlin, finala Cupei Mondiale, Italia-Franţa. Înainte să aplice un cap berber în pieptul de aramă al lui Materazzi, Zidane transformase în gol un penalty. Pe care l-a bătut cu scăriţă. Cu risc uriaş. Mingea a muşcat transversala, apoi a căzut 20-30 de centimetri dincolo de linia porţii. Zidane se dovedea încă o dată genial, citit cu „j”, în pronunţie franţuzească. Scorul devenea 1-0 pentru Les Bleus, care visau la un nou titlu mondial. Au rămas cu coşmarul.

2013, Ploieşti, noul stadion „Ilie Oană”, meci de campionat Petrolul-Pandurii. Gicu Grozav execută penaltyul la scorul de 1-1, în minutul 90. Scăriţă şi ratare. Lazar prinde mingea.

Ce este, de fapt, scăriţa? Fantezie ieftină, fiţă? Un mod de a-ţi sfida adversarul? Un procedeu contraindicat şi ignorat de fotbaliştii serioşi? Sau o dovadă de curaj şi fantezie? Poate şi apanajul fotbaliştilor de rasă. Al oamenilor care la un moment precis încep să joace pentru ei, doar pentru ei. Ignorînd interesul echipei. Scăriţa este proprietatea „pianiştilor” în antiteză cu cărătorii de piane? Panenka, Totti, Zidane. De partea cealaltă, Schumacher şi Grozav. Şi Mutu. Enumerarea ne-ar putea oferi un răspuns. Scăriţa este un procedeu tehnic extrem de riscant, al cărui reultat depinde de calitatea fotbalistului care se încumetă la aşa ceva. Ei, hai că am zis-o! Nu ştiu dacă am şi băgat-o în poartă, dar am încercat.