Noi, brazilienii Europei

Brazilia fierbe. Cupa Confederaţiilor a început de o săptămînă şi protestele nu se opresc. Dimpotrivă. Cu cît autorităţile tac mai tare şi scot mai multe forţe de ordine în stradă, cu atît manifestanţii devin mai nervoşi. Trufia şi prostia conducătorilor […]

Brazilia fierbe. Cupa Confederaţiilor a început de o săptămînă şi protestele nu se opresc. Dimpotrivă. Cu cît autorităţile tac mai tare şi scot mai multe forţe de ordine în stradă, cu atît manifestanţii devin mai nervoşi. Trufia şi prostia conducătorilor de naţiuni alimentează revoltele. Vezi cazul Pieţei Taksim din Istanbul ori suspendarea ERT, postul public de televiziune al grecilor.

N-are legătură cu fotbalul? Ba are, nu ne place nouă să spunem că fotbalul e ca viaţa? Că e viaţă, pur şi simplu? Deveniserăm lirici, căutam sensuri profunde în defăşurarea unui meci. Numai că atunci cînd viaţa chiar a intrat cu cizmele în fotbal, a început să ne pută. Ne refugiem în divertisment. Nouă ne place fotbalul, ce treabă avem noi cu descreieraţii ăia?

Felipe Scolari şi băieţii din Selecao au înţeles ce se întîmplă în ţara lor. Cu ţara lor. Asta este o performanţă în sine şi la un moment dat voi explica şi de ce. Deocamdată să constatăm că de la selecţioner pînă la Dante (fotbalistul, nu scriitorul) – „Brazilia, lasă-ne să manifestăm împreună!” – sau Hulk (fotbalistul, nu personajul de film) – „Oamenii au dreptul să protesteze. Să-i ascultăm! Ştim că ei spun adevărul” – brazilienii din echipa naţională transmit un mesaj către brazilienii care se presupune că susţin echipa naţională. Fotbaliştii şi antrenorii lor nu se declară vexaţi de turnura pe care au luat-o evenimentele. Nu îşi ceartă compatrioţii că au spart vitrine. Nu cer linişte, ca să se poată concentra pentru Cupa Confederaţiilor. Se declară solidari cu oamenii care nu văd cu ochi buni asocierea cu gaşca lui Blatter.

Acum 23 de ani, în iunie 1990, naţionala României se afla în Italia, la Campionatul Mondial de fotbal. Fusese o calificare după două decenii de aşteptare şi prezenţa noastră în Peninsulă venea la pachet cu libertatea cîştigată în decembrie ’89. Sau ce credeam noi că este libertate. Numai că tot în iunie ’90, la Bucureşti se consuma cea mai urîtă dintre mineriade. O anumită parte a României simţea că ţara urma să fie confiscată de cealaltă parte a României, mult mai redusă numeric, dar cu acces la butoanele puterii. Mesajele venite de la dragii noştri „tricolori” cereau linişte în ţară. Îi bruia zgomotul mitingurilor din ţară. Erau preocupaţi, dar mai ales nervoşi pentru că anumiţi compatrioţi contestau regimul fesenist în loc să se uite la meciuri şi să bea bere. Erau îngrijoraţi pentru integritatea familiilor rămase în România, nu pentru soarta democraţiei. Asta era culmea, să fi fost îngrijoraţi pentru soarta democraţiei după ce pînă cu cîteva luni mai înainte îi mulţumeau secretarului general pentru „condiţiili create”, iar fiului acestuia, lui Valentin Ceauşescu, pentru snopul de aparate video date ca recompensă.

Nu prea semănăm cu brazilienii, deşi ne credem brazilienii Europei. Avem alt gen de dribling. Apropo, exerciţiu de imaginaţie. Cum va gîndiţi că ar reacţiona tricolorii de astăzi dacă România ar fi într-o situaţie similară cu a Braziliei?