Români lipiţi de catalani

Acum 27 de ani, Steaua juca ceva care anunţa stilul Barcelonei zilelor noastre. Şi învingea Barcelona

În loc de un remember siropos populat de eroi atinşi de calviţie. Fără nervi pe cît posibil. Ce a jucat Steaua în finala […]

Acum 27 de ani, Steaua juca ceva care anunţa stilul Barcelonei zilelor noastre. Şi învingea Barcelona

În loc de un remember siropos populat de eroi atinşi de calviţie. Fără nervi pe cît posibil. Ce a jucat Steaua în finala de la Sevilla? Luaţi întrebarea aşa cum a fost formulată, nu în sensul „În fond, ce mare fotbal a jucat Steaua cînd a cîştigat Cupa Campionilor Europeni?”. Răspunsul cel mai simplu este că Steaua a jucat fotbal contra Barcelonei ediţie 1986.

Următoarea întrebare necesară este ce fel de fotbal a jucat Steaua acum 27 de ani. Era pe timpul cînd încă nu se puseseră la punct mijloacele de măsurare a parametrilor unei echipe în general şi ai jucătorilor în particular. Dar existau şi pe atunci oameni cu înaltă calificare, capabili să analizeze un joc de fotbal. Şi ziarişti care îşi făceau bine meseria. Cu atît mai mult dacă lucrau într-un sistem care asigura libertatea de exprimare. Nu era cazul României lui Ceauşescu (tatăl binefăcătorului Valentin, eternul prieten şi frate mai mare al steliştilor), dar era al spaniolilor. Şi al celorlalte publicaţii europene de notorietate la timpul acela.

Presa occidentală a vremii nu a copleştit cu laude Steaua. Dar n-a pierdut prilejul să bată monedă pe reuşita istorică a lui Helmuth Duckadam. Colegii mei au reuşit să găsească citate interesante din ziare spaniole, italiene, germane. Şi atunci, ca şi acum, tonul cotidianelor sportive madrilene diferea substanţial de cel al echivalentelor catalane. Madridul constata rece, Barcelona suferea. Marca scria că „Barca nu s-a putut desprinde de presingul rivalei şi a alergat mai mult decît mingea”. Ori „românii s-au lipit de catalani şi s-au aşezat ideal pe teren”. În esenţă, observaţiile ziariştilor de la Marca se suprapuneau pe cele ale magului Helenio Herrera, creatorul gloriosului Inter de la mijlocul anilor ’60. „Mingea a fost a Stelei”, comenta Herrera, care, ca fost antrenor al Barcăi, nu putea fi bănuit de sentimente ostile.

Finala de la Sevilla a fost o partidă memorabilă, dar săracă în spectacol. Cei care contestă şi acum victoria steliştilor confundă estetica meciului cu conţinutul tactic. Victoria băieţilor antrenaţi de Ienei s-a datorat exploatării la maximum a calităţilor reale ale unor jucători destoinici. Steaua de atunci avea fotbalişti buni şi foarte buni, dar nu mari vedete. Belo, Lăcă şi Balint nu îşi atinseseră vîrful posibilităţilor fotbalistice. Boloni, în schimb, avea 33 de ani. Posesia şi disciplina tactică au compensat însă diferenţa de valoare dintre lotul românilor şi cel al catalanilor. Steaua reuşea să pună mîna pe cel mai preţios trofeu continental folosind cu 27 de ani mai devreme armele care au făcut din Barcelona echipa unică de astăzi. Mă rog, nu chiar de astăzi. De ieri şi de alaltăieri să zicem.

Victoria Stelei în finala de la Sevilla a fost un şoc major pentru fotbalul european. Devenea prima echipă din estul Europei care cucerea trofeul. A se citi prima formaţie dintr-o ţară comunistă. Steaua s-a aflat în momentul potrivit la locul potrivit. A speculat absenţa echipelor englezeşti, care ispăşeau păcatele huliganilor. A prins o epocă în care numărul de jucători străini era limitat şi la marile echipe occidentale. Dar, mai ales, a ştiut să fie pregătită în ziua finalei. A ştiut că este o şansă care ţi se oferă o dată în viaţă.