Poziţia nefirească a copilului

Copilul nu mai este demult copil, mama şi-a depăşit cu mult atribuţiile de mamă. Copilul tomnatic a omorît un copil-copil, pe care l-a lovit cu maşina lîngă o benzinărie, în timp ce se luase la întrecere cu un cetăţean care […]

Copilul nu mai este demult copil, mama şi-a depăşit cu mult atribuţiile de mamă. Copilul tomnatic a omorît un copil-copil, pe care l-a lovit cu maşina lîngă o benzinărie, în timp ce se luase la întrecere cu un cetăţean care avea la rîndu-i o maşină puternică. Atît de puternică în mîinile domnului de profesie şantajist şi de formaţie canalie calmă încît să ducă un raliu pe şosea cu obstacole minore pe două picioare, posesoare de inimă şi una bucată viaţă.

Peisajul este completat cu poliţişti severi pînă la primul telefon al şefului, o mătuşă cu tuşă de codoaşă, un tată de decor, dar bine intenţionat, ca şi mămica. Plus o iubită demoralizată de lupta cu microbii şi cu spermatozoizii liberi ai iubitului copil tomnatic.

„Poziţia copilului” are subiect şi predicat, ceea ce nu este puţin lucru într-o lume cinefilă şi cinedoctă căzută în idolatria filmelor haneke-iste, mungiiste şi hiperrealiste. „Poziţia copilului” are tensiune, personaje puternice, emoţie reală şi calitate interpretativă. Luminiţa Gheorghiu domină tiranic distribuţia, aşa cum o face cu odrasla din film, dar lîngă ea se aşază cu graţie Ilinca Goia, foarte, foarte convingătoare şi expresivă în rolul lui Carmen, iubita tînărului de vîrsta a doua, atent jucat de Bogdan Dumitrache.

Ce mai are „Poziţia copilului”? O violenţă de limbaj gratuită şi demonstrativă, posibilă defulare a unei copilării discutabile a tandemului scenarist-regizor, care regizor este şi scenarist. Obscenităţi extreme, greu de întîlnit în orice mediu familial. Acel „Te f…t în gură!” al fiului către mamă (care în prealabil fusese informată că este oligofrenă) a fost cireaşa de pe un tort care nu avea nevoie de un asemenea ornament. Şi pentru că noi, cinefilii români, sîntem născuţi în zodii blînde, am putut înţelege toate replicile actorilor graţie subtitrării în limba engleză.

Nefiind o persoană cu înaltă calificare în ale cinematografiei, m-aş fi aşteptat la un final mai puţin sec al filmului. Nu la un happy-end, nici la un sfîrşit în registru epic. Doream un final care să îmi sugereze şi altceva decît remuşcare, remuşcare şi atît. Zic şi eu. Un final posibil era cu fiul care îşi chema mama la vorbitor. Lipsit de libertate, dar cu libertatea de a face primul gest de recîştigare a afecţiunii celei care i-a dat totuşi viaţă fără să fi fost în momentul procreerii atît de obsedată de entropia spermatozoizilor trimişi la luptă de tatăl-cîrpă. Vedeţi, aşadar, că filmul m-a prins, fie măcar şi la nivelul derizoriului căutat cu lumînarea al limbajului.

Altfel, premiera ca eveniment a fost un fiasco absolut. Nu a fost o premieră, ci o proiecţie. Accesul în Sala Mare a Teatrului Naţional a fost anevoios, sponsorul BMW-ul a prezentat nu un spot publicitar, ci un scurtmetraj, iar prezentarea peliculei a fost asigurată de un discurs banal al lui Cristian Ţopescu. De ce Cristian Ţopescu? Nu ştiu, de ce nu? Finalul a fost marcat de aplauze meritate pentru film şi actori şi de un discurs prolix al prăducătoarei Ada Solomon, îmbrăcată în nişte şalvari care nu o avantajau deloc. Motiv pentru care regizorului Călin Peter Netzer, totuşi personajul fundamental al întregii desfăşurări, nu i-a rămas decît să citească un lung pomelnic de maşinişti şi machioze care au umplut la refuz scena.

Finalul meu este la fel de sec ca al filmului. Nu ştim să celebrăm şi nu vrem să învăţăm a organiza evenimente. În rest, eu m-am simţit bine. Ca la o serbare la căminul cultural, urmată de o proiecţie la care publicul aplaudă să înceapă mai repede filmul. Lucru care s-a întîmplat, pe bune!, şi la Naţional.