Handbal fără România

Am fost stăpînii unui sport care de-abia îşi mai aduce aminte de noi. Şi sîntem singurii vinovaţi

În Spania, a început a 23-a ediţie a Campionatului Mondial Masculin de Handbal. Altădată, o astfel de ştire crea emoţie. Aşteptare, speranţă. Interes […]

Am fost stăpînii unui sport care de-abia îşi mai aduce aminte de noi. Şi sîntem singurii vinovaţi

În Spania, a început a 23-a ediţie a Campionatului Mondial Masculin de Handbal. Altădată, o astfel de ştire crea emoţie. Aşteptare, speranţă. Interes naţional de la vlădică la opincă. Nu ar trebui să fie şi acum la fel? Nu ar fi normal ca o ţară cîştigătoare a 4 dintre cele 22 de ediţii ale Mondialelor să participe efectiv şi afectiv la o mare sărbătoare a handbalului? Ce se întîmplă cu noi, de fapt, dincolo de amănuntul fundamental că nu am reuşit nici măcar să ne calificăm printre cele 24 de ţări participante la turneul final? Despre România se mai vorbeşte doar ca despre echipa care ar putea fi întrecută la numărul de titluri de Franţa.

La sfîrşitul anului trecut am mers în Franţa pentru un interviu cu unul dintre eroii copilăriei. Cornel Penu. Vedeţi ce simplu sună? Dar nu-i aşa. Este în schimb privilegiul meseriei de ziarist să îţi dai întîlnire cu eroii copilăriei. Nu insist, pentru că ar însemna să exploatez emoţional bucuria de a vorbi cu un mare sportiv. Cu o poveste ieşită din viaţa noastră populată de grabă şi repere aproximative.

Am descoperit în Cornel Penu un om care nu a rămas prizonierul legendei paradelor sale, trambulina către titlurile din 1970 şi 1974. Am găsit acolo, în Franţa, un om care ar vrea să dăruiască şi nu are cui. Subliniez „în Franţa” pentru că între noi şi francezi handbalul a cunoscut două epoci. Am depănat amintiri cu Penu, am discutat despre prezent. Mai ales despre prezentul nostru mediocru. Prin el am înţeles de ce „ei” erau atît de buni. Tot de la el am aflat de ce nu mai sîntem ce am fost odată. Cum ne-am pierdut identitatea, orgoliul, personalitatea. Şcoala. Fiindcă generaţia lui Gruia, Penu, Birtalan, Gaţu, Licu, Stockl şi Kicsid reprezenta o şcoală. Un mod academic de a gîndi handbalul. Solid, creativ, nonconformist. Ştiinţific şi speculativ. Adaptat la calităţile sportivului român, dar universal valabil.

Francezii şi spaniolii au ştiut ce vor. Nu le-a fost ruşine să înveţe de la noi, nici nouă nu ar trebui acum să ne fie, îmi spunea Cornel Penu acum o lună. Cu mai bine de 30 de ani în urmă, anonimul pe atunci Daniel Constantini elabora în Franţa un lexic al handbalului pe baza schimbului de idei cu decanul IEFS, profesorul Teodorescu. Culmea, îmi zice Penu, Teodorescu nici nu avea măcar ca specializare handbalul. Lexicul elaborat de Constantini a dat definiţii clare, legi de neîncălcat. Pînă să ajungă să aibă jucători ca Omeyer, Luc Aballo, Jackson Richardson sau Jerome Fernandez, francezii au învăţat ca nişte elevi conştiincioşi. Apoi, au început să se dezvolte. Să inoveze, să creeze un stil.

În timp ce ei evoluau, noi am rămas încremeniţi în proiect. Handbalul pe care îl joacă băieţii pregătiţi de Eliodor Voica – sincer, dar foarte sincer, cîţi dintre noi ştiam că selecţionerul României la handbal este Eliodor Voica? – seamănă cu mişcarea reflexă a membrului amputat şi desprins de corp. Instinctual, am putea să jucăm handbal de cea mai bună calitate. În gena noastră, există încă programul. Dar trebuie să o luăm de la zero, e nevoie să învăţăm să mergem înainte de a vrea să alergăm. Sîntem capabili de această umilinţă care nu trebuie citită ca umilire? Cristian Gaţu, sîntem pregătiţi să facem asta?