La muzeu. Şi la mall, de ce nu?

Juniorii lui Răducioiu au trăit ceva sinonim cu experimentul Philadelphia. Au fost în vizită la Palatul Mogoşoaia

Nişte puşti în echipament sportiv intră în Palatul de la Mogoşoaia. Nu vorbim despre restaurantul din zonă, bine cunoscut de bucureşteni, ci despre […]

Juniorii lui Răducioiu au trăit ceva sinonim cu experimentul Philadelphia. Au fost în vizită la Palatul Mogoşoaia

Nişte puşti în echipament sportiv intră în Palatul de la Mogoşoaia. Nu vorbim despre restaurantul din zonă, bine cunoscut de bucureşteni, ci despre Palatul Brâncovenesc. Cîţiva turişti britanici îi observă pe copii şi întreabă ca ziariştii care-şi fac meseria după manual. Cine? Cum? Şi mai ales, de ce? Află cu surprindere că micuţii sînt fotbalişti. Mai exact, componenţii naţionalei României sub 15 ani. Insularilor nu le trece surpriza şi îi solicită la poze pe tricolorii antrenaţi de Răducioiu. Adevărul este că nici despre Steve G, Rooney sau Theo Walcott nu s-a auzit că băteau muzeele cît e ziulica de lungă atunci cînd erau juniori.

Veţi spune că nici nu e nevoie, fiindcă poţi juca fotbal foarte bine fără să îţi clăteşti ochii cu icoane pictate pe lemn ori cu scupturile lui Giacometti. Talentul e talent şi nu primeşte viză de trecere de la cultura generală, oricum o chestie cu care se dădeau mari oamenii pe timpuri. Posibil să fie aşa. Dar ideea este că nu strică să vezi şi altceva înaintea unui meci, fie el şi un amical cu Turcia, decît magazinele de firmă din mall. Altceva decît un film la care mergi ca „să te rîzi”. Mi se pare că în viaţă, inclusiv în viaţa de fotbalist, e bine să faci de toate. Îndrăznesc să spun că excesul de muzeee şi de spectacole poate fi la fel de dăunător ca eternizarea individului între Desigual, Zara şi Peek and Cloppenburg. N-aş pune totuşi în rîndul experienţelor necesare manelele, modellingul şi dopingul.

Răducioiu s-a inspirat probabil din experienţele trăite în tinereţea de jucător la Dinamo cu Mircea Lucescu antrenor. Cu ani în urmă, am asistat întîmplător la una dintre escapadele culturale ale dinamoviştilor conduşi de Lucescu. Era o piesă de teatru la Bulandra, sala Izvor. Ceva nu foarte greu, nu mai ţin minte titlul, dar un spectacol reuşit, cu Mihai Gruia Sandu şi Emilia Popescu în rolurile principale. La sfîrşit, actorii şi fotbaliştii au împărţit frăţeşte aplauzele. Actorii au solicitat autografe fotbaliştilor, invers parcă nu. Fotbaliştii se numeau Florin Răducioiu, Ionuţ Lupescu, Ioan Ovidiu Sabău, Dănuţ Lupu. Dănuţ Lupu este una şi aceeaşi persoană cu cel care lua în băşcălie ideea vizitei la Muzeul Mozart din Salzburg. Aţi citit poanta, evocată în reportajul colegilor mei Justin Gafiuc şi Viorel Tudorache: „Nea Mircea, aici e cu ta-ra-ra, ta-ra-ra, trebuia să-l aduci pe Tararache, nu pe noi!”. Traiectoria carierei şi vieţii lui Lupu a fost la nivelul poantei.

Printre vizitatorii Palatului Mogoşoaia s-a aflat, bineînţeles, şi Ianis Hagi. Înainte de a fi jucător de ambele picioare şi chiar înainte de a fi copilul lui Gică Hagi, Ianis Hagi este un băiat care ştie foarte bine ce vorbeşte. Mi-a plăcut teribil cum a dedicat el golul familiei. Toate astea nu îi vor oferi certificat de mare fotbalist, ca tatălui său. Totuşi. Atunci cînd un puşti de 15 ani spune că „mi-a plăcut la palat fiindcă aici te poţi gîndi în linişte la ce ai de făcut”, înseamnă că experimentul lui Răducioiu bazat pe metoda Lucescu poate rodi indiferent de epocă. Sîntem suma tuturor experienţelor pe care le-am trăit şi poate, nu se ştie cînd, o icoană pictată pe sticlă te va inspira să dai un gol frumos, să ajuţi un om căruia i s-a făcut rău lînă tine. Poate. Merită încercat.