Creditorul Marian Rada

Antrenorul Rapidului crede în continuare că are o datorie faţă de clubul pe care îl iubeşte. Puteţi să vă închipuiţi aşa ceva?

După ce a riscat o glumă pe tema pungilor-minune din care sorb steliştii, tentativă acoperită cu sudalme împroşcate […]

Antrenorul Rapidului crede în continuare că are o datorie faţă de clubul pe care îl iubeşte. Puteţi să vă închipuiţi aşa ceva?

După ce a riscat o glumă pe tema pungilor-minune din care sorb steliştii, tentativă acoperită cu sudalme împroşcate de tabăra adversă, Marian Rada ne anunţă că jucătorii lui evoluează fără să fie plătiţi pentru că le place fotbalul şi pentru că s-au ataşat de Rapid. Toţi pot pleca gratis, nefiind plătiţi de cel puţin 3 luni, dar „nu vor pentru că s-au ataşat de aceste culori şi dau totul pentru acest club. Cine susţine altceva e doar răutăcios!”, îşi încheie declaraţia antrenorul din Giuleşti.

Mă plasez din oficiu în banca acuzaţilor, adică a răutăcioşilor. A celor care, din păcate, au încetat să mai creadă în poveşti cu zîne finanţatoare care îţi dau ceva şi nu îţi cer nimic în schimb. În Moş Crăciun, care deşartă sacul cu cadouri, te pune să zici o poezie şi te lasă apoi fericit cu mormanul de jucării, care mai de care mai tabletă sau mai smartphone, că, de, maşinuţele cu baterii şi păpuşile care spuneau „ma-ma” erau pentru copiii din alte timpuri. Din timpurile în care Marian Rada însuşi era un copil căruia îi plăcea fotbalul şi povestea numită Rapid.

Marian Rada s-a ataşat atît de mult de povestea cu echipa de lîngă triaj, locul acela unde şinele adună şi despart oamenii, că a făcut tot ce era omeneşte posibil să joace la Rapid. Şi a jucat la Rapid. Copilul Rada, devenit adolescent, apoi tînăr de perspectivă, a crezut atît de tare în basmul colorat în alb-vişiniu încît a rămas rapidist pe viaţă. Nu doar cu numele, ca alţii care au trecut pe acolo doar ca să salte nişte salarii. Bată-le vina de salarii! Marian Rada a acceptat rolul de manta de vreme rea. Poate că l-o fi deranjat, dar a consimţit să rămînă acolo. Sub privirile ironic-compătimitoare ale pragmaticilor, care nu mişcă o gleznă fără să semneze pe un morman de bani. El a refuzat o sinecură de 5.000 de dolari pe lună de la Răzvan, care voia să îl ia cu el în Qatar, iar noi ne mirăm că omul vorbeşte despre plăcerea de a îmbrăca (neplătit) tricoul Rapidului.

Mi-ar fi plăcut ca Marian Rada să aibă dreptate. Dar nu cred că Apostol, Glauber, Surdu sau Rui Duarte mor de dorul şi de dragul Giuleştiului. Treaba este cît se poate de simplă, băieţii au contracte bine garnisite şi preferă să-şi ia salariile cu întîrzieri de luni, decît să îşi cîştige libertatea fotbalistică. Sub presiunea suporterilor, a opiniei publice, a istoriei clubului, George Copos flutură ideea insolvenţei, dar trebuie să plătească la un moment dat. Dacă nu el, viitorul finanţator. Sau patron, sau creditor. Cum-necum, Iulică, Romeo şi Rui îşi vor primi banii. E posibil ca şi de data asta Marian să rămînă ultimul. Nu ultimul rapidist, nici neapărat cel mai mare. Ultimul creditor. În limbajul finanţelor, creditor este acela care are de luat, de recuperat o datorie a cuiva faţă de el. În limbajul lui Rada, creditorul este acela care continuă să creadă cînd lumea chiar se scufundă în jurul lui. Lumea, adică Rapidul.