Ziua cînd Ahmetov devine simpatic

Gigi Becali crede că patronul lui Şahtior este un prost. Nu veţi ghici de ce

Patronul Stelei crede că patronul lui Şahtior ar fi fost un nimeni dacă investea în fotbalul românesc. Iar cînd omul cu banii de la Steaua […]

Gigi Becali crede că patronul lui Şahtior este un prost. Nu veţi ghici de ce

Patronul Stelei crede că patronul lui Şahtior ar fi fost un nimeni dacă investea în fotbalul românesc. Iar cînd omul cu banii de la Steaua spune asta despre omul cu banii de la Şahtior, nu se gîndeşte la ingratitudinea conaţionalilor. Mai ales că mulţi dintre aceşti conaţionali nu scapă prilejul să-i ceară să se cocoaţe pe capota maşinii pentru celebrarea calificărilor. Nici vorbă, Gigi Becali deplînge discreţia lui Rinat Ahmetov. Se declară vexat (ei, nu a zis el chiar aşa!) că magnatul ucrainean nu ştie ori nu vrea să-şi umfle muşchii în faţa audienţei, nu vrea sau nu poate să-şi facă imagine, să profite de popularitea imensă pe care ţi-o oferă o jucărie vie cum este o echipă de fotbal.

Gigi o spune textual. „Ahmetov ăsta, dacă era în România şi investea, nu realiza nimic pentru că el nu vorbeşte în public, nu iese în faţă. Şi atunci, care mai este satisfacţia rezultatelor bune ale echipei?” Poate că pur şi simplu bucuria de a fi realizat ceva de calitate, ceva durabil, ne gîndim noi. O construcţie profesionistă, numai bună de admirat fără lăutari năimiţi să-i cînte măreţia. Ştiam că patronul Stelei gîndeşte aşa, intuiam, de fapt, dar parcă spuse pe şleau lucrurile arată şi mai urît decît sînt în realitate.

Să îl abandonăm însă pe Gigi pînă la următoarea intervenţie televizată şi să zăbovim puţin asupra şefului lui Mircea Lucescu. Domnul Rinat Ahmetov, reprezentant de seamă al oligarhiei apărute după căderea Imperiului Sovietic. Detestabil, dar foarte sincer, apetitul pentru exhibiţie al lui Becali (care nu este un patron, ci un creditor în cel mai pur sens al termenului) intră în antiteză flagrantă cu parcimonia gesturilor publice ale lui Ahmetov. Influenţa bogătaşului din Doneţk este potenţată chiar de discreţia comportării lui. Modestia jucată impecabil este o armă letală, generozitatea tăcută, un semn al forţei nepămîntene. Sînt trăsături cu parfum nkvdisto-kaghebiste comune tuturor oamenilor grei proveniţi din spaţiul ex-sovietic, începînd cu ţarul Putin, continuînd cu Roman Abramovici şi terminînd cu personaje centrifugate în fostele republici-satelit, ca Ahmetov ori Surkis brothers.

Între histrionismul rural al lui Gigi Becali şi politeţea oţelită made in CCCP a lui Rinat Ahmetov se petrece fotbalul. În interiorul acestor fortăreţe lucrează Laurenţiu Reghecampf şi Mircea Lucescu. E drept, la scări diferite ale perfomanţei, tocmai din cauza diferenţei de anvergură financiară dintre personajele diriguitoare. Lucescu a creat o echipă-revelaţie la Doneţk, una cu un stil aparte. Vie, proaspătă şi hămesită de performanţă. Şahtior este, de fapt, fetişul Corvinul dus pe cele mai înalte culmi. Şahtior este obsesia lui Lucescu de a reuşi însămînţînd cu mîinile goale un teren defrişat. Nu mă simt parte a proiectului Şahtior şi îmi permit luxul de microbist independent să nu ţin cu această echipă. Dar admir fără rezerve mesajul unui om care la 67 de ani munceşte cu pasiunea unui adolescent. A unui adolescent din altă epocă am vrut să spun.