Pedagogie cu G. Matei şi S. Nikolici

Titularizarea fundaşului şi atacantului în partida de la Tîgu Jiu trebuia să fie o lecţie subtilă despre cum se face educaţie. Şi a fost!

Originile pedagogiei se pierd în negura antichităţii. Vorbim despre ştiinţa care se ocupă de creşterea şi […]

Titularizarea fundaşului şi atacantului în partida de la Tîgu Jiu trebuia să fie o lecţie subtilă despre cum se face educaţie. Şi a fost!

Originile pedagogiei se pierd în negura antichităţii. Vorbim despre ştiinţa care se ocupă de creşterea şi formarea unei persoane. Însuşi cuvîntul „pedagogie” are la bază două cuvinte greceşti, pais (copil) şi agoge (acţiunea de a conduce). În timp, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, astfel încît şi în prezent orice activitate cu caracter şcolar/didactic se susţine pe aceste principii. Mai puţin în fotbal. Nu numai în fotbalul nostru cu neaşteptate particularităţi, peste tot. Fotbalul are pedagogia sa, metodele sale de predare. De ce? Simplu. Fotbaliştii sînt oameni deosebiţi. Exceptaţi de la regulile cărora li se supun cei care nu ştiu a da cu piciorul în minge.

Nefiind parte a sistemului fotbaliştilor, ne-am fi aşteptat ca episodul beţiei cu jet a lui Gabi Matei şi Nikolici să nu se încheie cu o premiere. Fiindcă asta a fost titularizarea celor doi jucători care cu numai cîteva zile întorseseră pe dos stomacul unei ţări întregi. Acum aştept să mi se explice cu aerul acela condescendent că includerea lui Matei şi a lui Nikolici în primul „11” a fost exact o măsură pedagogică subtilă, prin care se urmărea responsabilizarea celor doi. Pedagogia asta de sens invers nu a funcţionat însă. Prestaţiile fundaşului şi atacantului au oscilat între ridicol, hilar şi penibil, generînd momente de umor de cea mai bună calitate. Lufturile, mingile raşchetate, dezorientarea în teren, pasele greşite, preluările greoaie, duelurile unu la unu pierdute constant, totul a completat tabloul evoluţiei petrecăreţilor, care au arătat că:
1. Ori erau încă mahmuri – probabil nu pot duce meciuri etilice o dată la 3 zile, aici inclusiv procedeele-minune ale neamţului Thomas Neubert dovedindu-se ineficiente;
2. Ori nu au înţeles nimic din stimulul pozitiv transmis de sfînta treime, antrenor, manager, patron.

Optez cu hotărîre pentru ambele variante din raţiuni care ţin de evidenţa faptelor. Titularizarea lui Matei şi a lui Nikolici este parte a unui program educaţional pe cît de amplu pe atît de falimentar din care îmi amintesc, fără eforturi de arheologie în memorie, ştergerea amenzii de 50.000 de euro a lui Cristi Tănase pentru o aventură similară sau atribuirea banderolei de căpitan lui Bănel după autogolul din meciul cu Real. Alte vremuri, alţi antrenori, aceleaşi metode de răsfăţ care duc fix în punctul în care fotbalistul pricepe că lumea este un spaţiu al clemenţei nesfîrşite.

Aştept acum prelegerea avocaţilor din oficiu, care îmi vor aminti că Matei şi Nikolici sînt băieţi tineri care suportă privaţiunile cantonamentelor şi care, din cînd în cînd, au tot dreptul la escapade. Că nimeni nu-i vreun sfînt, cu trimitere la autorul editorialului, deci să o lase mai moale, că oricine are dreptul la o a doua şansă şi la o treia, şi la cîte mai vrea el. Ca în orice democraţie imatură, se naşte o dezbatere şi se închide un subiect important. Despre educaţie, despre promovarea statutului antisocial al jucătorului de fotbal. Noţiuni incompatibile cu fotbalul, aşa cum am tot încercat să explic.