Copilul nostru, Stadionul

Vorbim mereu despre public, al 12-lea jucător. Acum mai este cineva pe care nu ar trebui să-l uităm. Cineva, nu ceva

Eşti cel mai mare şi mulţi spun că eşti şi cel mai frumos. Te-ai născut greu, ne-ai costat scump. […]

Vorbim mereu despre public, al 12-lea jucător. Acum mai este cineva pe care nu ar trebui să-l uităm. Cineva, nu ceva

Eşti cel mai mare şi mulţi spun că eşti şi cel mai frumos. Te-ai născut greu, ne-ai costat scump. Dar aveam mare nevoie de tine. Te-am dorit ca pe copilul care urma să ne salveze de toate blestemele. Curios, nu ştiu de ce simţeam aşa. Te-ai născut în Bucureşti, oraşul nostru mare-curat-murdar-aglomerat-obositor-fermecător. Oraşul nostru pe care mulţi zic că îl detestă. Zic ei şi mai urît, dar asta nu-i împiedică să vină să lucreze aici, să cîştige bine, să îşi facă o carieră, un nume.

Ai împlinit un an, o lună şi două săptămîni, Stadionule. Ai venit pe lume crescut gata. Nu întrupezi perfecţiunea arhitecturală, nu arăţi impecabil dacă te uiţi de aproape. Dar eşti impunător cum te semeţeşti printre casele din Vatra Luminoasă ori deasupra blocurilor din Maior Coravu şi Bulevardul Basarabia. Nu semeni cu nimic din ce se află în jurul tău. Vii din altă lume. Vii din lumea pe care ne-o doream dintotdeauna şi pe care doar o ghiceam. Ai un an şi un pic, Stadionule, dar ai învăţat deja să vorbeşti. Ştiai de la început, numai că oamenii nu şi-au dat seama cît eşti de precoce. Un copil-minune care poate să ia în braţe 50 de mii de suflete. Botezul trebuia să fie la meciul cu Argentina, dar Messi şi ceilalţi şi-au inventat nişte scuze ca să nu participe la eveniment. Păcatul lor!

Te-am arătat lumii pentru întîia dată la întîlnirea cu Franţa. Ştiu că ţi-a fost un pic ruşine. Şi nouă ne-a fost. Erai îmbrăcat cu o haină peticită, deşi Mircea Sandu şi Sorin Oprescu tăiaseră tot felul de panglici pe acolo. A, să nu crezi că domnii aceştia eleganţi ar fi naşii tăi. Chiar dacă te-au înzestrat cu o tichie de mărgăritar denumită acoperiş retractabil. Pentru ei ai fost şi ai rămas un obiectiv care aduce popularitate, voturi, funcţii. Noi, cei peste 50.000 de mii, îţi sîntem şi părinţi, şi naşi, şi prieteni pe viaţă. Ne vei crede sentimentali şi patetici, dar te-am visat de demult. Încă de cînd mergeam la meciuri pe 23 August, bunicul tău pe al cărui pămînt ai crescut. Şedeam pe gradene şi vedeam fotbal. Ne mai şi ploua, ne scuipam seminţe în cap, ne apăram de insolaţie cu coifuri făcute din ziar, pe care apoi, la izbînzi, le converteam în torţe. Era frumos şi pentru că ştiam că într-o bună zi vei apărea tu. Ne-a fost mereu dor de tine.

Sper să ne ajuţi şi acum, Stadionule. Avem meci mare cu Olanda. Ei sînt vicecampioni mondiali, au inventat fotbalul total. Bănuiesc că n-ai auzit de Cruyff, Neeskens, Van Basten, Van Persie. Teoretic, ei sînt mai buni. De aceea, trebuie să fii cu noi! Nu să ne bagi mingea în poartă, ştii tu cum. Fă-i pe băieţi să se simtă la ei acasă. Fă-i să simtă că îi aperi, pentru ca ei să poată ataca. Fă-ne pe noi să ne crească inima că sîntem iar împreună, aşa cum am fost şi pe gerul acela înfiorător cînd Steaua juca împotriva lui Twente. Ne-ai ţinut de cald şi atunci, ştii?

Ţi-ar trebui un nume, Stadionule. Altul decît Arena Naţională. L-ai merita. Ai merita şi o surioară, o sală de sport modernă, suplă. Vezi, mai sînt atîtea de pus la punct. De născut. Te iubim, Stadionule, pentru că eşti copilul nostru! Ori noi sîntem copiii tăi?