Ei au nemţii lor!

Turcii au 7 jucători importanţi născuţi şi crescuţi în Germania. Asta ne complică serios viaţa.

Cînd ne merge rău ori cînd simţim că treaba şchioapătă, zicem ceva anume. Atunci cînd devine clar că ne lipsesc rigoarea şi seriozitatea, o spunem […]

Turcii au 7 jucători importanţi născuţi şi crescuţi în Germania. Asta ne complică serios viaţa.

Cînd ne merge rău ori cînd simţim că treaba şchioapătă, zicem ceva anume. Atunci cînd devine clar că ne lipsesc rigoarea şi seriozitatea, o spunem retoric, dar fără convingerea că dorinţa s-ar putea transforma vreodată în realitate. Ne-ar trebui nişte nemţi. Nu englezi, nu francezi, nu italieni. Turci, nici atît. Ce bine ne-ar pica însă nişte nemţi în bătătură! Dar uite că turcii au nemţii lor, urmare directă a faptului că şi nemţii au turcii lor. Cel puţin la fotbal, aşa este. Colegii mei de la Fotbal Internaţional au descoperit că 7 dintre posibilii adversari ai tricolorilor s-au născut în Germania. S-au născut şi au crescut acolo. Tot acolo au făcut primii paşi în fotbal. Majoritatea şi-au construit timpuriu o carieră fotbalistică în patria natală, unde au evoluat pe rînd la echipele de copii şi juniori ale oraşelor natale. Mulţi au fost selecţionaţi la reprezentativele germane de juniori şi tineret.

Apoi au ales să joace pentru Turcia, ţara părinţilor lor. Chemarea străbunilor, glasul pămîntului? Foarte posibil. Şi ceva pragmatism. Nu toţi sînt Mesut Ozil, iar în Mannschaft e mai greu să pătrunzi. Aşa că decît codaş-rezervă la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş-titular. Oricum, Istanbul şi Ankara nu sînt deloc nişte sate, după cum Altîntop, Hakan Balta, Nuri Şahin sau Ali Kaldirim sînt nume importante. Iar Şerkan Sararer, Mehmet Ekici şi Tunay Torun, speranţele unui fotbal cu o putere de regenerare pe care noi am început să o pierdem.
Frank Vogel, coordonatorul juniorilor Herthei, locul unde s-a format Hakan Balta, dezvăluie lucruri interesante şi cel mai probabil verificate despre jucătorii turci. Au entuziasm, tehnică, agilitate, creativitate, astfel că au ajuns să domine competiţiile juvenile, susţine Vogel. Mai mult, integraţi în sistemul nemţesc, au dobîndit robusteţe şi condiţie fizică ireproşabile. Dar Herr Vogel nu ne sperie pînă la capăt, vînzîndu-ne şi slăbiciunile viitorilor adversari. Suferă la capitolul consistenţă, nu strălucesc prin perseverenţă. Sînt euforici şi foarte emotivi, de aceea nu mulţi au succes.

Am citit, de asemenea, părerea lui Mircea Lucescu despre turci, despre fotbalul lor şi despre meciul în sine. Antrenorul lui Şahtior cere posesie şi luciditate. Arme la îndemînă în viziunea lui pentru că românii ar sta mai bine la capitolul tehnică decît Altîntop şi compania. M-ar bucura dacă lucrurile ar sta aşa, dar mi-e teamă că nea Mircea a vrut ori să fie drăguţ, ori să nu ne panicheze şi să nu ne strice săptămîna de la bun început. Jocul de pase posibil pe vremea generaţiei lui de fotbalişti, posibil şi pe cînd antrena Dinamo şi naţionala (numit temporizare în poporul microbist, de altfel ceva foarte adaptat calităţilor jucătorului român), a devenit acum o utopie. Mi-e greu să cred că băieţii pregătiţi de Piţurcă vor putea stinge prin posesie avîntul combinativ al turcilor. Nu îi văd pasînd prelungit pe Cociş, Bourceanu şi Lazăr. Nu pot derula secvenţa mai departe cu Mutu, Marica şi Torje care intră în combinaţii prelungite.

Bine, bine, şi ce vezi, dom’le? Păi, nimic original. Ogoare pîrjolite, fîntîni otrăvite, apărare pe trei rînduri, ceva trageri de timp şi cîteva incursiuni răzleţe în teritoriul inamic. Şi ce-o mai da Domnul, care ar fi indicat să nu aibă treabă vineri seară şi să fie român! Ca să nu spunem că şi marţi am avea mare nevoie de serviciile Lui.