Mîna lui Nikolici

Despre o imagine care vorbeşte cît 1000 de editoriale despre meseria de fotbalist

O regulă de aur a presei spune că o imagine bună face cît 1000 de cuvinte. O astfel de imagine a surprins colegul meu Alex Nicodim […]

Despre o imagine care vorbeşte cît 1000 de editoriale despre meseria de fotbalist

O regulă de aur a presei spune că o imagine bună face cît 1000 de cuvinte. O astfel de imagine a surprins colegul meu Alex Nicodim la meciul Stelei cu FC Copenhaga. Fotografia cu pricina îl arată pe Stefan Nikolici cu pumnul încleştat.

Muntenegreanul este cunoscut ca un fotbalist care pune mult suflet pentru echipa lui, aşa că mîna lui dreaptă cu degetele strînse în semn de triumf nu ar trebui să fie neapărat instantaneu demn să candideze la nu ştiu ce premiu. Doar că uneori detaliile sînt mai importante decît imaginea de ansamblu.

Inelarul mîinii lui Stefan este carne vie, purtînd urmele luptei cu crampoanele adversarului. Privită în detaliu, imaginea provoacă o strîngere de inimă. Doare. Şochează şi oferă o altă perspectivă pentru întîmplările care au premers golul victoriei. Episod cu o directă implicare, fie şi involuntară, a lui Nikolici. Înainte de noroc fusese lupta. Bătălia pentru minge, pentru fiecare metru de teren cîştigat. Lumea ştie. Nikolici nu este un virtuoz al balonului rotund. Nu şi-a călit glezna în nisipul Copacabanei şi alte chestii din astea fumate care se spun cînd vrei să descrii un jucător tehnic, dar ţi-ai clădit cultura generală exclusiv din discuţiile cu prietenii, la berărie.

Nikolici este genul de atacant care nu pregetă să se ia în piept cu fundaşii. Are acel tip de curaj lucid care sperie adversarul direct. Nu realizăm, dar cred că el simte poarta într-un fel aparte. Fără să aibă datele unui golgeter veritabil, Nikolici ştie să fie acolo cînd urmează se întîmple ceva. Atunci cînd un ricoşeu sau o bîlbîială îl ajută să împingă mingea în poartă. Careul advers este cîmpul lui de manevră, indiferent cîte mine a plantat pe acolo inamicul. Rolul lui Nikolici în echipa Stelei este acela de halebardier. Atunci cînd „spadasini” ca Rocha ori Mihai Costea se blochează, atunci cînd devierile şi driblingurile pe metru pătrat sînt anulate de o echipă care te pune la zid cu pressingul, cum a fost cazul cu danezii din Copenhaga, atunci e nevoie de el.

Nu ştiu dacă muntenegreanul are stofă de erou. Nici dacă va ajunge vreodată un al doilea Mario Gomez, cum îşi închipuie Gigi Becali, deşi n-aş băga mîna-n foc nici pentru talentul neamţului. Nu pot uita că eroul Nikolici de acum, beştelit în repetate rînduri de patron, este una şi aceeaşi persoană cu cetăţeanul turmentat care s-a prezentat într-o dimineaţă la antrenamentul Stelei, pe vremea lui Ilie Stan. Nu ştiu şi nu bag mîna-n foc pentru nimeni. Ştiu sigur însă că la Steaua şi în orice echipă din lumea largă este nevoie de jucători care pun osul. De bărbaţi care lasă durerea de o parte şi sîngele să curgă. Priviţi încă o dată mîna tumefiată a lui Nikolici şi veţi înţelege mai mult decît pot eu să vă povestesc în 1000 de editoriale.