Dințosul meu

Cînd spunem Ronaldo, ne gîndim imediat la Cristiano. Veritabilul Ronaldo a devenit un pacient cu probleme de greutate

Tocmai a împlinit 36 de ani. Şi 118 kilograme. Faţa i s-a rotunjit, pîntecul a căpătat proporţii cosmice. Din spatele pomeţilor […]

Cînd spunem Ronaldo, ne gîndim imediat la Cristiano. Veritabilul Ronaldo a devenit un pacient cu probleme de greutate

Tocmai a împlinit 36 de ani. Şi 118 kilograme. Faţa i s-a rotunjit, pîntecul a căpătat proporţii cosmice. Din spatele pomeţilor cărnoşi, privesc aceiaşi ochi poznaşi. Luis Nazario de Lima s-a supus unei diete menite să-l ducă la o greutate civilizată. Fiind o celebritate, episoadele curei de slăbire ale lui Luis Nazario de Lima pot fi urmărite în direct de milioane de telespectatori. Prima veste bună. Luis Nazario de Lima este convins că va învinge în lupta dură contra balastului din corpul său. Obezitatea este totuşi o boală care poate fi supusă cu disciplină şi voinţă.

Luis Nazario de Lima este Ronaldo. Ronaldo brazilianul. Primul Ronaldo, măcar în ordine cronologică, al fotbalului mondial. Iar rîndurile care urmează nu sînt despre pacientul Luis Nazario de Lima, ci despre un mare fotbalist. Fotbalistul care nu şi-a uzurpat supranumele. Fenomenul. Cine l-a văzut jucînd nu poate uita. Balansul dinaintea sprintului, cînd nu ştiai ce are de gînd, încotro va fugi. Alergarea uşoară, de sălbăticiune care nu a cunoscut ororile captivităţii. Legătura cu mingea, afectuoasă şi legitimă. Şutul mai degrabă ciudat. Ceva plesnit, nu sănătos ca o lovitură de ciocan. Bucuria de a dribla, de a se afla pe teren alături de 21 de oameni cu aceeaşi îndeletnicire. Plăcerea ca stare de spirit. Fotbalul ca joacă pură, nu ca joc pe viaţă şi pe moarte. Şi privirea. În ochii lui Ronaldo nu am văzut determinare. Nici concentrarea rudă cu ura. Ochii lui rîdeau, aşa că celebrarea golului nu semăna unui ritual păgîn, destinat galeriei însetate de sînge duşman.

L-am văzut la Cupa Mondială din Franţa, în ’98, apoi în Japonia, 4 ani mai tîrziu. Am fost acolo şi nu m-am ferit să respir magia din jurul lui. Ştiu, sînt un tip norocos. L-am urmărit pe Stade de France şi pe La Beaujoire, apoi la Saitama şi la Yokohama. Ronaldo în Franţa, înainte de misteriosul episod al crizei de epilepsie din ziua finalei Coupe du Monde. Fermecător, tînăr şi vulnerabil. Ronaldo în 2002, la semifinala cu Turcia şi la marea finală cu Germania. Puternic, năvalnic, de neoprit. Încă tînăr, matur. El a cîştigat Mondialul pentru Brazilia, nu cu Brazilia. A fost o victorie de autor. L-am văzut, l-am urmărit, l-am admirat. Refuz să-l uit. Poate din egoism, poate din afecţiune, dar refuz categoric.

De ce acum despre Ronaldo? Pentru că s-a îngrăşat şi a devenit un caz medical? Probabil, dar asta a fost doar ocazia, nu cauza. M-a impresionat articolul lui Andrei Niculescu, în care sînt explicate limpede şi documentat mărirea şi decăderea starului brazilian. De unde, de cînd şi de ce au început problemele lui Ronaldo cu greutatea. Greutatea ca balast, greutatea ca formă de recuperare a unui personaj unic. Mi se pare nedrept ca Dinţosul meu să fie confundat cu Ronaldo de Portugalia. Şi port un război inegal cu uitarea, adversarul cel mai parşiv pe care îl cunosc.