Lecţie de franceză cu Nasri
Vedeta lui City are statut de exceptat. Şi se comportă ca atare
Dacă n-ar fi jucat fotbal, Samir Nasri ar fi îngroşat, probabil, rîndurile tinerilor magrebieni din suburbiile Marsiliei. În banlieue, cum spun francezii, viaţa e dură, iar delincvenţa juvenilă, […]
Vedeta lui City are statut de exceptat. Şi se comportă ca atare
Dacă n-ar fi jucat fotbal, Samir Nasri ar fi îngroşat, probabil, rîndurile tinerilor magrebieni din suburbiile Marsiliei. În banlieue, cum spun francezii, viaţa e dură, iar delincvenţa juvenilă, o constantă. Guverne de dreapta şi guverne socialiste au luptat pentru rezolvarea problemelor de integrare. Rezultatele au fost modeste, oricum mult sub nivelul energiilor cheltuite. Franţa îşi asumă cu mîndrie multiculturalismul, dar a constatat că adopţia valului de imigranţi produce o mulţime de efecte secundare. Corectitudinea politică a început să-şi arate faţa perversă, pentru că nu este suficient ca majoritatea etnică să fie permeabilă asimilării minorităţii. Trebuie ca şi minoritatea să accepte regulile, cultura, tradiţiile şi religia majorităţii. Radicalizarea mişcărilor fundamentaliste a complicat lucrurile, iar minorităţile profită de situaţie strigînd slogane despre discriminare.
Dacă nu ar fi jucat fotbal, Samir Nasri ar fi îngroşat, probabil, rîndurile tinerilor delincvenţi din suburbiile Marsiliei. Sau poate ar fi ajuns un student eminent la Facultatea de studii aerospaţiale din Toulouse, accesul la educaţie nu este vorbă goală în Hexagon. Dar Samir Nasri a jucat fotbal şi a fost remarcat pe cînd era încă un puşti. A ajuns la Olympique Marseille, apoi a făcut pasul spre Anglia, în Premier League. Mai întîi la Arsenal, graţie lui Arsene Wenger, neobositul descoperitor şi importator de talente din Hexagon. După Arsenal, Nasri s-a transferat la îmbogăţiţii de la Manchester City. La 25 de ani, Nasri a ajuns el însuşi un om bogat şi faimos. Mulţi îl consideră urmaşul de drept al lui Zinedine Zidane la naţionala Franţei. El ţine să îi contrazică.
Obrăzniciile dublate de jocul prost de la Euro l-au recomandat pentru o suspendare-record din partea federaţiei de la Paris. După ce a înjurat ziarişti la zona mixtă, s-a remarcat în grupul celor care l-au contestat pe Laurent Blanc. A înscris un gol Angliei, dar a fost departe de jucătorul determinant pe care îl aşteptau Les Bleus. Golănia de la Euro urma să fie sancţionată dur de conducătorii fotbalului francez, îşi închipuia acea parte a opiniei publice care încă mai crede că vedeta este o persoană matură, responsabilă şi cu bun-simţ. Modestă, în ciuda averii stocate în conturi, decentă, tocmai datorită poziţiei privilegiate cîştigate în societate.
Merde!, ar zice băiatul nostru. S-o credeţi voi! Apoi ar veni un potop de înjurături, cum a păţit-o tipul de la France Presse. Tolerantă şi solomonică, FFF a lămurit situaţia. Nasri a încasat o suspendare de 3 meciuri de la naţională, pedeapsă blîndă care nu seamănă deloc cu cei doi ani pretinşi de L’Equipe, dar nici măcar cu sancţiunile pentru lotul celor 5 din Africa de Sud. Nu ştiu care este expresia franţuzească pentru a pune batista pe ţambal – bănuiesc că nu „mettre le mouchoir sur le tympanon” -, dar cam aşa au procedat omologii de la Paris ai lui Mircea Sandu. Micuţul Samir nu trebuie supărat, nu trebuie enervat. Bineînţeles, în numele aceleiaşi corectitudini politice, care a născut deja o mulţime de monştri. Cum a fost acum cîţiva ani titularizarea printre „cocoşi” a lui Toulalan. Se şoptea atunci că, în numele corectitudinii politice întoarse pe dos, naţionala Franţei avea nevoie şi de un etnic alb. Printre ceilalţi.