Ghemul durerii, dansul plăcerii

Urmează Jocurile. Dar, pe bune, cîţi le aşteaptă cu disperare?

Trufia britanică în acţiune. „De fapt, fiecare sport a fost fie inventat, fie organizat de noi, britanicii”, spune primarul Londrei, domnul Johnson. Pe care îl mai cheamă şi Boris, nu […]

Urmează Jocurile. Dar, pe bune, cîţi le aşteaptă cu disperare?

Trufia britanică în acţiune. „De fapt, fiecare sport a fost fie inventat, fie organizat de noi, britanicii”, spune primarul Londrei, domnul Johnson. Pe care îl mai cheamă şi Boris, nu foarte british, dar ce mai contează! În linii mari, englezii au dreptate, iar mobilizarea de forţe pentru buna desfăşurare a Jocurilor Olimpice arată încă o dată că bla, bla, sportul nu mai este demult doar o formă de agrement ori de întreţinere a sănătăţii fizice şi mentale, ci un fenomen social, bla, bla din nou, ştiţi textele care mobilizau masele la televizor şi în presă acum 20-30 de ani, de ni se făcea pielea de găină şi ni se umpleau ochii de lacrimi cînd ai noştri, adică noi, ajungeau (ajungeam) din nou şi din nou pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, cu drapelul cocoţat sus, sus de tot. Noi cu inimile excedate de mîndrie, ei cu medaliile şi cu titlurile de Eroi ai Muncii Socialiste nu contează ce clasă.

Gimnastica feminină este singurul sport  românesc despre care se pomeneşte în presa internaţională. Acesta este un fapt, dincolo de lovituri de stat reale sau imaginare, referendumuri boicotate şi plagiate repetate. Mariana Bitang, ale cărei drepturi de autor la autoritatea gimnasticii româneşti nu sînt contestate de nimeni, a spus că preferă să se vorbească despre noi după concurs. Frumos! Mariana Bitang şi Octavian Belu s-au îmbarcat în zborul pentru Londra îmbrăcaţi trendy, dar foarte realişti, atitudine transmisă şi domnişoarelor, şi fetiţelor pe care le antrenează din nou. O atitudine sănătoasă.

Acest „din nou” legat de cuplul Belu-Bitang poate fi cheia aşteptărilor noastre. Gimnastica românească feminină a fost o putere de prim rang. Dacă a şi rămas una, vom vedea imediat după startul Jocurilor acestora, care se expandează de la ediţie la ediţie, pînă cînd cele cinci cercuri olimpice se vor dovedi neîncăpătoare şi cumva expirate. Octavian Belu a fost reţinut la aeroport şi nu a promis nimic. Mărturie a muncii din spatele unor promisiuni rostite cu jumătate de gură stă acel ghem al suferinţei arătat în prima pagină a Gazetei de Cătălina Ponor. Un ghem cît o minge de fotbal, umplut cu feşele elastice care au protejat picioarele şi mîinile gimnastelor la antrenamente. Ghemul a rămas acasă, la Izvorani şi, o dată cu el, durerea sugrumată de feşe. Aici ar trebui să ne punem la încercare lirismul şi să scriem că peste Canalul Mînecii a plecat speranţa. Dedicaţi prozei, nu neapărat prozaici, propun o variantă mai apropiată de realitate: am rămas acasă cu ghemul cît o minge de fotbal şi cu fotbalul din Liga I. Deci avem Jocurile noastre.

Altfel, ştiţi ce urmează. Ne vom uita cu toţii, fierţi, la meciuri şi la „Tezaur folcloric”, apoi, preţ de două-trei zile, vom suspina pentru recolta de medalii de la domnişoarele şi fetiţele pregătite de Belu şi Bitang. Urmarea se ştie şi s-a clasicizat: vom fi certaţi că ne aducem aminte de ele doar din an în Paşte.

Dar voi?