Bătrînul Guardiola şi tînărul Bielsa

Oamenii care creează ceva obosesc la un moment dat. Iar noi îi certăm şi le cerem socoteală.

Putem discuta dacă Barcelona a oferit cel mai frumos fotbal văzut vreodată. Asta este o temă interesantă tocmai pentru că nu duce la […]

Oamenii care creează ceva obosesc la un moment dat. Iar noi îi certăm şi le cerem socoteală.

Putem discuta dacă Barcelona a oferit cel mai frumos fotbal văzut vreodată. Asta este o temă interesantă tocmai pentru că nu duce la un răspuns definitiv şi inatacabil. Cine a apucat să vadă Ajax-ul lui Cruyff-jucătorul şi Olanda lui Rinus Michels tot cu Johan în teren, ar putea avea obiecţii. Fotbalul se elibera de schematism, dar mai ales de spectrul pustiitorului catenaccio, marca Helenio Herera (culmea, un argentinian cu rădăcini spaniole!), primind o libertate nesperată nu din partea latinilor plini de fantezie, ci a sobrilor flamanzi. A mai fost apoi Milanul lui Arrigo Sachi, unde şcoala olandeză primenea spiritul şcolii italiene. Întîlnirea dintre Van Basten, Gullit şi Rijkaard, pe de o parte, şi Costacurta, Baresi, Maldini, Ancelotti sau Donadoni, de cealaltă, oferea fotbalului o faţă nouă: spectacol programatic. Anunţat, dominator, inevitabil. Milanul sfîrşitului anilor ’80 şi al anilor ’90 îmbina pragmatismul cu generozitatea, reuşind să fie şi o fabrică de rezultate şi o instituţie de divertisment de cea mai bună calitate.

Barcelona lui Guardiola a însemnat posesie. Înainte de orice, posesie. Filosofia catalanilor este simplă în teorie şi complicată în practică. Echipa se subordonează ideii că toţi, fără excepţie, trebuie să hămălească în folosul comunităţii. Pînă la urmă, tiki-taka este un soi de chibuţ al fotbalului. Unul de mare succes, în care toată lumea munceşte laolaltă, mănîncă, bea, suferă şi se bucură la comun. Spiritul colectivist al acestei formidabile întreprinderi poate dura o perioadă, dar nu veşnic. Ca orice colectivă, de la colhozuri, CAP-uri şi pînă la asociaţii liber consimţite, aceste forme de organizare sînt erodate de personalitatea indivizilor care le compun. Egalitarismul şi excelenţa pot coabita o perioadă, doar cît oamenii din interior se supun interesului comun, aceptînd că binele tuturor poate fi mai important decît strălucirea personală. Barcelona a început să dea rateuri nu atît pentru că Guardiola a obosit, ci din cauză că, treptat, a început să se hrănească din geniul lui Messi. Atunci cînd echipa a depins exagerat de mult de inspiraţia lui Leo, iar Iniesta şi Xavi au rămas nişte excelenţi pasatori, ceva s-a stricat.

Despre oboseala lui Guardiola a vorbit el însuşi. Despre oboseala lui Guardiola au vorbit şi ratările lui Messi, nu credeţi? Despre oboseala omului care creează ceva, despre creaţia care îşi devorează creatorul s-au scris şi se vor scrie romane. Guardiola, Cruyff, Sacchi şi Michels au ars în epoci diferite, dar au lăsat în urmă cu totul altceva decît cenuşă. Prin ei, fotbalul a mers înainte. Modernizîndu-se, devenind mai atractiv, mai accesibil. Şi mai accesibil decît era atunci cînd a fost inventat. Accesibil nu înseamnă nici banal, nici trivial, accesibilul este sinonimul frumuseţii simple, nesofisticate.

Îmi permit să îl adaug acestei liste de creatori de fotbal şi pe argentinianul Marcelo Bielsa. Prospeţimea lui Athletic Bilbao aminteşte de Barcelona, Milan şi Ajax în zilele lor de glorie. Tinereţea din teren a bascilor este corespondentul tinereţii lui Bielsa. Ştiu, Bielsa are 56 de ani, cu 15 mai mult decît Guardiola. Dar el este un tînăr, nu vi se pare? A, da, încep obiecţiile. Unde a fost pînă acum?, m-a întrebat intrigat un amic. Nu ştiu. Poate în căutarea unor răspunsuri. Poate acum, cînd le-a găsit, a venit să ni le împărtăşească. Asta este o altă slăbiciune a creatorilor adevăraţi. Nu ţin nimic pentru ei. Noi însă nu ne pierdem niciodată intransigenţa şi îi certăm că sînt terminaţi cînd ei ne spun că au obosit.