Poveste cu o minge mică
Frumuseţea sportului nu depinde de dimensiunea mingii, ci de magia secundelor
Prezent. Serbia, ianuarie 2012. Nu. Nu încă. Încă mai putem cîştiga! Ulrik Wilbek cere timeout. Ulrik Wilbek este preocupat. Preocupatul domn Ulrik Wilbek este antrenorul naţionalei de handbal masculin […]
Frumuseţea sportului nu depinde de dimensiunea mingii, ci de magia secundelor
Prezent. Serbia, ianuarie 2012. Nu. Nu încă. Încă mai putem cîştiga! Ulrik Wilbek cere timeout. Ulrik Wilbek este preocupat. Preocupatul domn Ulrik Wilbek este antrenorul naţionalei de handbal masculin a Danemarcei. Ulrik Wilbek a fost şi antrenorul naţionalei feminine a Danemarcei. De fapt, el este creatorul minunii daneze în handbal. Povestea a început în 1991, cînd Wilbek, un tînăr de 32 de ani, era numit antrenorul naţionalei de junioare a ţării sale. Junioarele au devenit senioare. Cu el în funcţie, au urmat titluri olimpice, mondiale, europene. La fete, apoi la băieţi. Ca să cîştigăm timp şi spaţiu, poate şi ca o formă de respect, lui Ulrik Wilbek îi vom spune de acum încolo Antrenorul.
Timeout. Antrenorul vorbeşte calm, cu autoritatea omului care ştie meserie. A bărbatului care nu îşi pierde capul. Cele cîteva zeci de secunde rămase din joc au îngheţat pe tabelă. Antrenorul explică, Lindberg şi ceilalţi jucători îl ascultă. Şi ei sînt calmi. Se află cu toţii în ceea ce se cheamă o situaţie limită. Macedonenii conduşi în teren de formidabilul Lazarov i-au egalat pe final de meci, deşi ei, danezii, dominaseră o bună parte din cele 60 de minute ale partidei. Tabela arată 32-32, iar egalul i-ar scoate definitiv din cursa pentru medalii pe vicecampionii mondiali. Ca şi Franţa, Danemarca a mers prost în grupe.
Macedonenii au posesia. Au mai rămas vreo 20 de secunde dintr-un meci e-lec-tri-zant. Ex-iugoslavii trag de timp cu o naturaleţe sută la sută balcanică, forţează faulturi de la 9 metri. Sînt vicleni, puternici şi necruţători. Cînd au mai rămas 9 secunde, ba nu, 7!, execută încă un 9 metri. Au intrat în prepasiv, deci trebuie să arunce. Portarul danezilor apără cu un reflex pe care unii l-ar încadra în fişa postului. După mingea respinsă plonjează unul dintre fundaşii danezi. Secundele picură peste spaţiul dintre semicercuri, pasa zboară peste capetele tuturor şi ajunge la Lindberg. Thomas Lindberg, His Majesty îi zic fanii, prinde sigur, face doi paşi şi aruncă. Ultima secundă. Aruncă şi…, ei bine, aruncă perfect, nu ia la ţintă portarul. Înscrie, plasa porţii tremură de plăcere. Sirena tabelei cade ghilotină peste capetele macedonenilor. 33-32 Danemarca. Frustrare, bucurie. Dezamăgire, înviere. Decepţie, descătuşare. Antrenorul se bucură calm, cu măsură. Antrenorul care ştie că şi norocul poate fi antrenat.
Trecut. Anii ’70. Amintiri. România, cvadruplă campioană mondială. Şcoala românească de handbal: temută, respectată, admirată. Dominam lumea. Amintiri. Pe atunci, Danemarca era un sparring-partner, iar Macedonia un judeţ al federaţiei iugoslave. Ulrik Wilbek era un copil. Amintiri. Au trecut 40 de ani. Ce s-a întîmplat cu noi în ultimii 40 de ani? Nimic, am rămas admirîndu-ne chipul în oglinda apei. Ce s-a întîmplat cu ei? Nimic special, au muncit, au învăţat, s-au perfecţionat. Au ajuns să joace un (alt) handbal. Modern, rapid, suplu, imaginativ. Ceva care nu mai are legătură cu noi. Ulrik Wilbek a crescut, a ajuns bărbat. Antrenor. Noi, în schimb, am întinerit. Am dat în mintea copiilor. Nu-i aşa, domnule Gaţu?