Respect, Franţa!
Finala Cupei Mondiale la rugby a arătat de toate, voinţă, sacrificiu, solidaritate. Mai puţin spectacol
Emisfera sudică, emisfera nordică. Negru, alb. All blacks, Tous blanc. Les Bleus au ales să fie Les Blanc. Pentru a sublinia contrastul. Noua Zeelandă-Franţa, finala […]
Finala Cupei Mondiale la rugby a arătat de toate, voinţă, sacrificiu, solidaritate. Mai puţin spectacol
Emisfera sudică, emisfera nordică. Negru, alb. All blacks, Tous blanc. Les Bleus au ales să fie Les Blanc. Pentru a sublinia contrastul. Noua Zeelandă-Franţa, finala Cupei Mondiale la rugby, Auckland. Mai puţin fast decît la fotbal şi mai multă sobrietate. Un stadion plin care freamătă şi aşteaptă prima ciocnire a grămezilor. Înainte de asta, ritualul tribal Haka. 15 bărbaţi care vor să îşi înspăimînte oponenţii dansînd şi strigînd din toţi rărunchii. Dansul războinic maori pe cale să devieze în exhibiţie grotesc-comică din cauza excesului de scenografie. Piri Weepu se strîmbă ca un sălbatic şi scoate o limbă de o jumătate de cot la francezi. I se văd amigdalele şi omusorul! Francezii, care chiar arată a francezi, se ţin pe după umeri şi intră ameninţător în terenul adversarilor aproape răguşiţi de atîta urlat. Meciul nu începuse, dar a fost cea mai reuşită fază a finalei.
Noua Zeelandă urma să strivească Franţa în contul unei eliminări timpurii la precedenta Cupă Mondială. Franţa nu trebuia să fie decît materialul didactic pentru lecţia de rugby pe care aveau să o susţină Mealamu, Cruden, Nonu şi, bineînţeles, Piri Weepu. Numai că Dusautoir şi compania au ales să joace curajos, pe cît posibil la mînă, să sfideze deficitul de 50 de kilograme al grămezii. În general, să nu arate ca o echipă fricoasă, venită să ciupească un rezultat istoric în fieful neozeelandez. Dar în rugby istoria nu se scrie ciupind şi păcălind, vor sări revoltaţi suporterii determinaţi ai acestui sport condamnat a fi comparat mereu cu fotbalul. Cu frivolitatea fotbalului, mai exact.
Amintirile copilăriei şi adolescenţei mele se leagă de cîteva nume. Phil Bennett. JPR Williams. Jacques Fouroux. David Campese. Mai tîrziu, Jonah Lomu. Personaje luminoase din trecutul romantic al unui sport care transforma în perle picăturile de sudoare. Amintirile acestea nu se mai suprapun pe imaginea de astăzi a rugbyului. Ştiinţa jocului în care înaintezi pasînd înapoi a ajuns undeva la limită. La o graniţă cu teren minat, dincolo de care organizarea perfectă a liniilor nu mai permite decît secunde de eliberare creatoare, imediat sufocate de temeinicia placajelor.
S-a muncit mult în finala de la Auckland. Înaintările au dus greul, raidurile pe treisferturi nu produceau decît un cîştig simbolic de teren. Francezii au arătat mai multă fantezie, neozeelandezii mai multă atenţie. Cîte un eseu de fiecare parte şi o victorie a Noii Zeelande decisă de o lovitură de pedeapsă. Un 8-7 scrîşnit, după un meci între două dintre cele mai spectaculoase echipe din lume. Şi cîteva întrebări de microbist incurabil, care în ciuda eforturilor nu poate pătrunde esenţa ultimă a rugbyului. Cum ar trebui să arate echivalentul unui Messi în sportul cu mingea ovală? Sau al unui Cristiano Ronaldo? Putem vorbi despre indivizi deasupra oricărui sistem şi în rugby? Pot apărea ei acolo? Fiindcă, aşa, cu toate păcatele lui, fotbalul este împins de industria din spatele lui să se salveze oferind spectacol. Iar rugbyul, cu toate virtuţile, dar confortabil instalat în mausoleul său, ne propune obsedant lecţia solidarităţii, a suferinţei însuşite. E frumos, dar parcă nu-i de ajuns. Altfel, vive la France!