Năstase, greşeală neforţată
Pe Ilie nu îl interesează cînd şi cum joacă Hănescu. Pe Ilie şi pe Ion îi interesează să le fie lor bine. Atît 28 de tone de căpşune, 7.000 de litri de frişcă şi un panseu al lui Năstase. În […]
Pe Ilie nu îl interesează cînd şi cum joacă Hănescu. Pe Ilie şi pe Ion îi interesează să le fie lor bine. Atît
28 de tone de căpşune, 7.000 de litri de frişcă şi un panseu al lui Năstase. În rezumat, asta ar însemna Wimbledon. Nu, nici vorbă, Wimbledon este mult mai mult, dar şi asta. Wimbledon, adică All England Lawn Tennis and Crocquet Club, înseamnă etichetă, tradiţie, valoare, eleganţă, gazon tuns milimetric care miroase a gazon, mii de petunii şi de trandafiri care miros a petunii şi a trandafiri, iar mai presus de toate, tenis. Tenis de calitate, spectaculos şi imprevizibil, asta tocmai datorită ierbii udate din belşug de ploile englezeşti botezate atît de drăguţ de localnici „showers”, acele perdele de apă care cad din cerul acum plumburiu, iar peste o jumătate de oră albastru ca în pînzele lui Rafael.
Ziceam ceva de Năstase. Da, Ilie Năstase, marele campion român al tenisului, primul număr unu mondial din era computerizată a ATP, inventatorul şi creatorul de tenis al timpurilor moderne, enterteiner şi băiat rău al marilor arene în urmă cu peste trei decenii. Ilie Năstase a mai îmbătrînit, a mai bifat un divorţ şi recuperează, mai bea un pahar în plus aşa că uneori rămîne fără permisul de conducere. Dar Năstase nu şi-a rătăcit simţul critic. Nici sinceritatea. Ilie mărturiseşte că nu se uită la meciurile lui Victor Hănescu. Motivul e simplu din perspectiva fostului cîştigător de la Roland Garros. Victor nu ajunge în semifinale sau în finale, momentul în care un turneu devine interesant şi pentru Nasty al nostru. În paranteză fie spus, restaurantele VIP de la Roland Garros şi Wimbledon beneficiază de altă atenţie din partea lui Ilie pe tot parcursul competiţiilor.
Totuşi, nimic în neregulă. Unul dintre cei mai talentaţi tenismeni ai tuturor timpurilor este neinteresat de un jucător al zilelor noastre cu performanţe de nivel mediu. În răspărul clasicizat al declaraţiilor sale, fostul geniu al tenisului ne spune că nu se simte atras de mediocritatea lui Hane, după cum de-a lungul vremii nu a făcut o pasiune pentru nimeni din urmaşii săi mai puţin dăruiţi din România. Iar din acest punct se termină neutralitatea (se poate citi şi indiferenţă) şi începe responsabilitatea. Năstase şi Ţiriac nu aveau o obligaţie scrisă faţă de copiii care, după ce au plîns cînd i-au văzut pierzînd finala Cupei Davis la Bucureşti, s-au apucat să joace tenis. Pe stradă, printre maşini, cu fileuri din sfoară şi rachete cu ramă de sîrmă. Ilie şi Ţiriac nu aveau nici o obligaţie precisă nici faţă de copiii copiilor aceia. Nimeni nu aştepta acte filantropice din partea lor, mai ales dinspre partea renumitului vînător de trofee tinere Ion.
Era suficientă o implicare afectivă, măcar atît. Sau una instituţională, ca să vorbim preţios. Puteau să fi luat în antrepriză sentimentală unu, doi copii talentaţi. Să-i fi ajutat şi cu nişte bănuţi de hotel, cu cîteva bilete de avion. Cu prezenţa, chiar şi în calificări, de ar fi fost cazul. Pe banii lui, Hagi, colegul de glorie şi de reclame al lui Năstase, are o academie de fotbal, unde visează să-i crească pe viitori mari jucători ai României. Năstase nu a înfiinţat nici o academie, deşi a primit moca baza Voinţa. Ţiriac conduce academia de ucis mistreţi de la Balc. Şi din semifinale pînă la finale, amîndoi apar în tribune la Londra sau la Paris. Indiferent de faza competiţiei, îşi fac timp să ne tragă de urechi şi să ne dea lecţii.