Datoria lui Ferguson

Nu îmi doresc o finală extraterestră, ci una pămînteană. Cu fotbal frumos şi neprevăzut Poate că niciodată în ultimii ani finala Champions League nu a respectat atît de intim logo-ul UEFA. We care about football. Asta trebuie şi asta cred […]

Nu îmi doresc o finală extraterestră, ci una pămînteană. Cu fotbal frumos şi neprevăzut

Poate că niciodată în ultimii ani finala Champions League nu a respectat atît de intim logo-ul UEFA. We care about football. Asta trebuie şi asta cred că urmează să arate Barcelona şi Manchester, asta şi fac de cînd se ştiu. Le pasă de fotbal. Şi cum îţi poate păsa mai bine decît respectînd spiritul originar al acestuia? Fotbalul sublim, dar şi prozaic, accesibil, popular, obiect de adoraţie pentru unii şi de dispreţ pentru alţii, element de discordie, iar alteori de solidaritate. Sport planetar, deci duşmanul tuturor celorlalte sporturi.

Traian Ungureanu a scris un editorial memorabil acum două zile despre perspectiva finalei de pe Wembley. Ideea de bază era că o echipă care merge asimptotic spre ordonata perfecţiunii, o formaţie care duce posesia şi precizia paselor la cote cosmice, cum e Barcelona, nu poate fi oprită cu mijloace tehnico-tactice clasice, previzibile, pămînteşti. Iar colegul nostru de la Londra nu se gîndea la soluţia practică şi practicată, dar cumva dezonorantă a antijocului. Sînt absolut de acord. Dacă Manchester vrea să fie şi altceva decît peretele din care sar mingile pasate de Iniesta, Xavi şi Messi e nevoie de o discontinuitate. De o anumită formă de revoltă cu mijloace fotbalistice, de o disperare productivă, de o inconştienţă rudă cu nebunia. Ceva apropiat de reacţia lui Liverpool în finala istorică, da, istorică, de la Istanbul, cînd reuşea o revenire vecină cu miracolul în faţa lui AC Milan.

Împotriva evidentei superiorităţi a adversarului, împotriva realităţii crude de pe tabelă.
Acolo şi atunci, la Istanbul, elementul care s-a opus ordinii instaurate de milanişti s-a numit Gerrard. Nu ştiu cine ar putea fi Gerrard-ul lui Manchester. Giggs? Poate, dincolo de adulter şi de anii care macină tendoanele. Rooney? Fotbalist mare, privirea nu foarte încurajatoare. Chicharrito? Parcă prea latino, deşi poate fi unul dintre fotbaliştii esenţiali în următorii ani. De ce nu Sir Alex? Da, el, chiar dacă nu joacă. Are zeci de trofee, a schimbat 6-7 generaţii de fotbalişti de cînd a ajuns pe Old Trafford. A adunat aproape 25 de sezoane în slujba lui Manchester, se apropie de 70 de ani. Dar nu s-a plictisit. Are în ochi aceeaşi bucurie cînd îşi priveşte copiii trimişi în teren. Şi mai are o revanşă de luat în faţa lui Guardiola. Pentru că el, Ferguson, a pierdut cealaltă finală. El s-a blocat atunci şi o ştie.

Pentru că e un personaj viu, fără nimic flegmatic-british în atitudine. Nu ştiu dacă aţi observat, Sir Alex nu mestecă guma, o mănîncă. Cel puţin asta e senzaţia.

Aflu de la colegii care au ajuns la Londra – cu treabă – că, noi, românii, sîntem bine reprezentaţi la finală. Oameni de fotbal şi oameni care roiesc în jurul fotbalului, toţi cu consoartele. Preşedinţi, finanţatori, prieteni de finanţatori, maeştri ai marketingului şi ai cateringului. Băgători în seamă de profesie. Mă bucur mai ales pentru ele. Era cazul să iasă şi dînsele la iarbă verde londoneză. Mă mai gîndeam că federaţia putea cheltui cîteva mii de euro să trimită acolo doi-trei antrenori tineri, să simtă şi ei aer de Wembley. Dar gîndirea e un sport periculos şi nu face audienţă. Să vă simteţi bine, dragilor şi drăguţelor!