Înapoi la nea Radu

Cu Anja, fetele descoperiseră „bucuria” de a juca handbal. Cu Radu Voina trebuie să joace handbal. Atît.

Am văzut cum arăta bucuria de a juca a fetelor de la Oltchim cu Anja pe bancă. Am mai văzut şi cum pot […]

Cu Anja, fetele descoperiseră „bucuria” de a juca handbal. Cu Radu Voina trebuie să joace handbal. Atît.

Am văzut cum arăta bucuria de a juca a fetelor de la Oltchim cu Anja pe bancă. Am mai văzut şi cum pot falimenta bunele intenţii atunci cînd provoci revoluţii în plină pace social-competiţională. Fiindcă la Vîlcea era linişte şi trebuia o construcţie inteligentă. Finisajele sînt mai pretenţioase decît edificiul în sine. Acolo era nevoie de o aventură controlată, nu de un bungee jumping în meandrele tacticii handbalului. Aşa că experienţa Anja Andersen ne-a băgat definitiv în ceaţă. Trăim confuzi, cu impresia că nordica a jucat, fără să vrea, pentru curentul conservator, acela care spune că străinii nu ne sînt cu nimic superiori.

Pînă cînd ne vom permite totuşi să-l angajăm pe marele Olivier Krumbholz, aşa cum îmi şopteşte un prieten tobă de handbal că ar fi nimerit, trebuie să ne mulţumim cu Radu Voina. Ar putea fi şi reciproca valabilă aici, căci şi Radu Voina şi-ar dori un public care să-i aprecieze altfel munca. Radu Voina pe care îl simţiserăm foarte rezervat apropo de mesianismul Anjei imediat după victoria cu Buducnost, salutată de aplaudacii de ocazie ca un triumf al Noului împotriva Vechiului. Aşadar, Radu Voina e condamnat să ţină în viaţă Oltchimul chiar la returul cu Buducnost!

Condamnat de cine? De noi, cei de pe margine, în nici un caz. De fete? Haida de, tocmai de ele, care îşi regăsiseră plăcerea de juca handbal şi bucuria de a juca baba oarba cînd mîncau legate la ochi? Sau poate de domnii Roibu şi Gavrilescu, echivalente bugetare ale tandemului privat ardelean Paszkany-Mureşan. Iuţi la mînie şi degrabă vărsători de sînge de antrenor străin, român, revoluţionar, tradiţional. Oricine nu corespunde ambiţiilor dumnealor.

Meciul cu Buducnost a fost pregătit de întîlnirea cu Jolidon. Egalul de la Cluj are corespondent în realitatea de pe teren, unde jucătoarele au trăit surpriza de a evolua chiar pe posturile lor (extremele dreapta fiind nativele stîngace şi viceversa, interii fiind chiar interii, şi nu extremele, pivoţii chiar pivoţii şi tot aşa) şi uluiala tragicomică de a se regăsi pe poziţiile pe care se ştiau dinainte de a fi teleportate în „Handbalul viitorului”. Misiunea pe termen scurt a lui Radu Voina este simplă. Absurd de simplă. Să adune chibriturile arse cu care se jucase fetiţa de 42 de ani şi să le facă să ardă din nou. Aşa cum reuşeau înainte.

După toată agitaţia asta cu Anja, cred că ne prinde bine reîntoarcerea la un om stăpînit ca Radu Voina. Mi-ar plăcea ca Oana şi Ada, şi Talida, şi celelalte să se hrănească din echilibrul acestui bărbat matur, care pune tactul înaintea nebuniei cu riscul de a fi considerat demodat. Mi-ar plăcea să văd un Oltchim care să fie suma antrenorilor din urmă. Ceva din hotărîrea lui Tadici, o porţie din calmul lui Voina, un strop din zăpăceala danezei. Pentru că la Buducnost ne aşteaptă Bojana Popovici, jucătoarea cu o mie de feţe. Care, spre deosebire de Cristina noastră, poate şi are voie să arunce la poartă.