Pierdut în Japonia

Atunci cînd am văzut „Lost în translation” al Sofiei Coppola m-am regăsit în personajele regizoarei de la Hollywood. Copolla reconstruia o săptămînă la Tokyo a unui nejaponez. European sau american, nu contează. Cu umor, cîteodată cu sarcasm, iar uneori chiar […]

Atunci cînd am văzut „Lost în translation” al Sofiei Coppola m-am regăsit în personajele regizoarei de la Hollywood. Copolla reconstruia o săptămînă la Tokyo a unui nejaponez. European sau american, nu contează. Cu umor, cîteodată cu sarcasm, iar uneori chiar cu duioşie, pelicula îi arăta pe japonezi aşa cum îi percepem noi din fugă. Noi, membri ai unui alt tip de cultură. Ei, muncitori, ordonaţi, precişi, perseverenţi, cumva asupriţi de simţul datoriei. Noi, ironici, nelămuriţi. Ei, mimetici şi parcă nu foarte naturali cînd era vorba de distracţia cuvenită după o zi sau o săptămînă de muncă. Noi, observîndu-i condescendent, ca pe nişte maşini în patru timpi cu hemoglobină.

Am petrecut o săptămînă în Japonia în 2002, ultima a Cupei Mondiale la fotbal. Organizare impecabilă, stadioane grandioase, entuziasm bine dozat. Mii de voluntari încercau să ne facă viaţa mai uşoară şi nu o dată eforturile lor mai mult agasau decît ajutau. În ziua finalei, un autocar cu ghid ne-a dus la Yokohama, orăşel -satelit al metropolei Tokyo. Fata cu ecuson în piept ne-a vorbit tot drumul de la hotel la stadion. Despre frumuseţea Ţării Soarelui Răsare, despre tradiţii, despre bucuria de a organiza o asemenea competiţie. Cînd, undeva, în stînga autostrăzii, s-a zărit vîrful teşit al Muntelui Fuji, ne-a arătat cu subînţeles anchiorul unui tricou Adidas al naţionalei nipone, în care ea citea de fapt o stilizare tocmai a imaginii muntelui vulcanic. Ne-am uitat unul la celălalt şi am surîs, fiindcă era un model comun tuturor tricourilor firmei Adidas purtate de diferitele naţionale la acel Mondial. Ne-am uitat unul la celălalt şi convinşi că ghida noastră era un roboţel care îşi recita poezia pentru care fusese programată.

Am ajuns la destinaţie, „roboţelul” ne-a urat vizionare plăcută la finală şi ne-a mărturist abătută că şi-ar fi dorit să fie şi ea pe stadion cu noi. Era altă persoană şi cred că am văzut şi nişte lacrimi care refuzau să cadă pe obraz. Rămînea să ne aştepte la maşină cu şoferul şi orice abatere de la program ar fi fost aspru pedepsită. Am plecat la meci cu un nod în gît şi cu impresia că fusesem nişte barbari care nu pricepuseră nimic pînă atunci. Dimineaţă, cînd am văzut imaginile de coşmar care veneau din Japonia, mi-am adus aminte de ea. Nu ştiu unde a prins-o cutremurul, dar trebuie să fi fost undeva la datorie, avînd grijă de ceva, de cineva.

Tristeţea ei continuă să mă urmărească şi nu îndrăznesc să o măsor pe Scara Richter.