Cristina de Goteborg
Ar trebui să ţopăim! Să nu ne fie ruşine să ne bucurăm! Să ne ruşinăm că nu mai ştim să ne bucurăm!
Vestea a venit la ceas de seară dinspre Goteborg. Ne gîndeam. Bănuiam. Speram. Nu ne-a luat foarte tare […]
Ar trebui să ţopăim! Să nu ne fie ruşine să ne bucurăm! Să ne ruşinăm că nu mai ştim să ne bucurăm!
Vestea a venit la ceas de seară dinspre Goteborg. Ne gîndeam. Bănuiam. Speram. Nu ne-a luat foarte tare prin surprindere, fiindcă noi practicăm o curioasă formă de blazare. Ne cenzurăm sentimentele de parcă ne-ar cădea în fiecare zi cîte un trofeu pe picioare. Le ştim şi le simţim pe toate. Comentăm, întoarcem academic pe toate feţele evenimentele. Interpretăm. Sîntem o naţie de judecători ai destinelor altora. Transformăm extraordinarul în banal cu o precizie care vorbeşte despre nişte mari frustrări.
Vestea a venit la ceas de seară dinspre Goteborg. Cristina Neagu a fost desemnată cea mai bună handbalistă a lumii pe 2010. Dar asta nu ne tulbură. Sigur, ne bucurăm, dar cu măsură, doar sîntem nemţii Balcanilor. Şi brazilieni la nevoie. Ne bucurăm, dar nu ieşim în stradă pentru atîta lucru. Nu ieşim nici dacă litrul de benzină ajunge la preţul unui kilogram de aur. Totuşi, e ceva în neregulă cu noi dacă ştirea despre titlul Cristinei rămîne doar o ştire. Dacă sublimăm entuziasmul în satisfacţie parcimonioasă. Cristina este cea mai tare jucătoare a lumii la sportul acela pe care îl redescoperim după decenii de întuneric. După hegemonia băieţilor din deceniul şapte al secolului trecut, se instaurase mediocritatea. Aceasta ne-a alimentat reţinerile, îndoielile. De aceea, nu observam că în spatele ruinelor fostului palat regal unde domniseră Gruia, Gaţu şi Birtalan, nişte tinere femei construiau o casă. Aveau mînecile suflecate şi dor de muncă.
Vestea a venit dinspre Goteborg şi, dintr-o dată, busola noastră a început să arate iarăşi Nordul. Ne vom rătăci din nou dacă nu ţinem aproape de astfel de oameni. Oamenii-călăuză. Cristina e unul dintre ei. Şi n-ai zice, fiindcă o fată frumoasă se apucă de modelling, nu de handbal. Nu îşi rupe oasele în zidul viu al apărărilor adverse, defilează pe podium sub privirile libidinoase ale hair-stiliştilor şi ale make-up artiştilor. Îşi aranjează părul cu placa, nu se lasă ciufulită de toate rusoaicele şi norvegiencele alea bine hrănite.
Se întîmpla la Gala Superlativelor Gazetei, la sfîrşitul lui decembrie. Anunţam cîştigătorul titlului de cel mai bun fotbalist al anului 2010 şi încercam un soi de autocritică în faţa fetelor de la handbal, premiate şi ele la evenimentul cu pricina. Bla, bla, bla, greşim că nu scriem şi nu vorbim mai mult despre voi. Din spate, Cristina mi-a servit-o scurt. Aveţi ocazia să o faceţi măcar de acum înainte, nu vă împiedică nimeni. Buf! Un 7 metri bătut la vinclu. M-am întors scurt, m-am uitat spre ele. Cristina Neagu, Cristina Vărzaru, Oana Manea. Surîdeau. Drăguţe, aranjate, vesele, puse pe şotii. Nişte fete care trăiesc la Bucureşti şi la Rîmnicu Vîlcea de parcă ar trăi la Goteborg. Am impresia că aici e secretul.