Joi, la unu fără un sfert

Ceva din casă. Mai bine zis din bucătărie. Acolo unde se coc articolele paginii de opinii a Gazetei. Ziua de joi are un ritual neschimbat de peste 10 ani. Joi după prînz vine editorialul domnului Cosaşu, care intră în ziarul […]

Ceva din casă. Mai bine zis din bucătărie. Acolo unde se coc articolele paginii de opinii a Gazetei. Ziua de joi are un ritual neschimbat de peste 10 ani. Joi după prînz vine editorialul domnului Cosaşu, care intră în ziarul de vineri. S-au mai schimbat personajele scenetei, dar procedura, nu. La ora 1 fără un sfert punct, nea Radu aşteaptă să fie sunat de cineva din redacţie, pentru a-şi transmite materialul. Mai exact, aşteaptă să fie sunat de Ioana, pentru că în ea are încredere. Ştie că fiecare cuvînt îşi găseşte matca. Din paginile bătute la maşină cu o nesfîrşită grijă, textul intră în computer. E saltul tehnologic căruia scriitorul nu i se opune. Inutil de spus că virgulele, punctele de suspensie şi apostrofurile trebuie să fie la locul lor. Apostrofările, nu. Radu Cosaşu nu apostrofează.

O dată terminată ceremonia dictării şi corectării materialului, acesta ajunge sub ochii noştri, ai mei sau ai Mariei Andrieş. Citim cu plăcerea pe care o ai de fiecare dată cînd muşti dintr-o tartă cu vişine. E şi gust, şi prospeţime. Ai senzaţia mereu că autorul a descoperit frumuseţea unui dribling cu cîteva minute înainte de a se apuca de scris. Aşa şi e, vîrsta omului e vîrsta textului pe care l-a scris. Radu Cosaşu e copilul care îi cerea lui Camil Petrescu să fie lăsat să scrie cronică sportivă.

Ritualul nu e complet fără telefonul de confirmare. Primit, citit, măsurat, articolul nu poate avea mai mult de 2700 de semne tipografice. Totul e un pretext pentru o discuţie despre sport. Încă una şi încă una. Bîrfim ca doi microbişti obişnuiţi, mai ales că ne leagă pasiunea pentru locul acela numit Teatrul Viselor. Manchester. Şi diavoli, şi roşii. Vorbim de-ale noastre. Aspiratorul fără de care nu adoarme Rooney, în capul cui a mai aruncat o gheată sir Alex. Minunile lui Giggs, amintirea lui Roy Keane. Apoi analizăm balistic ultima minge imposibilă a lui Federer, ne gîndim dacă lui Năstase i-ar fi reuşit vreodată. Şi tot aşa. Dăm în mintea copiilor şi ne place.