Domnul Pawel

Golanski s-a despărţit de Steaua şi de România fără mînie. E o lecţie de cavalerism la îndemna oricui

Nu a spus că nu ar vrea la Dinamo din cauză că suporterii din Groapă l-au luat la ţintă cu pietre. A […]

Golanski s-a despărţit de Steaua şi de România fără mînie. E o lecţie de cavalerism la îndemna oricui

Nu a spus că nu ar vrea la Dinamo din cauză că suporterii din Groapă l-au luat la ţintă cu pietre. A spus că el rămîne stelist. „El” este Pawel Golanski, cetăţean polonez de profesie fotbalist. Pentru a fi foarte aplicaţi asupra fenomenului, ar trebui să stabilim aici şi acum ce fel de fotbalist este Golanski. Mare, mic, cumsecade, util sau futil? Aş zice că polonezul se plasează undeva între a treia şi a patra categorie de adjective enumerate. Dar ideea e alta. Fără o legătură directă cu calibrul fotbalistic, dar solid lipită de calitatea umană.

Golanski a plecat din Ghencea după trei ani de contract. Întors la Korona Kielce, echipa de unde se transferase la Steaua, Pawel a dat un interviu presei poloneze în care rememorează în culori luminoase perioada petrecută în România. Spune că s-a simţit bine şi că a avut prilejul de a evolua la cel mai înalt nivel în Champions League. Elegant, trece sub tăcere impoliteţile lui Gigi Becali, pentru care polonezul nu era mult mai mult decît un animal de povară rătăcit printre nestemate şi bidivii pursînge precum Dayro şi Toja. Golanski nu a bătătorit drumul spre cluburile de noapte ca răsfăţaţii parlamentarului european şi nu uită gesturile de solidaritate ale suporterilor stelişti, atunci cînd Polonia era în doliu după teribilul accident aviatic de la Smolensk. Ştie că în România a fost plătit bine şi că aventura la Steaua l-a ajutat să prindă naţionala polonă. Ştie toate lucrurile acestea şi, foarte important, găseşte nimerit să le şi spună.

Ceva din casă. Cînd am anunţat subiectul editorialului la şedinţa de sumar, un coleg mi-a atras atenţia că e posibil să dau dovadă de naivitate. Dacă ar fi fost ofertat cu suma corectă de Dinamo, ar fi lăsat totul de o parte, ar fi uitat de piatra primită în cap prin geamul autocarului şi nu ar mai fi fost aşa stelist cum spune că ar fi, mi-a zis colegul. Am ezitat o clipă – mda, uite că nu m-am învăţat minte, încă mai cad în capcană şi cred în poveşti cu Feţi Frumoşi! – apoi m-am hotărît. Prefer să pozez în naiv, decît să bănuiesc că în spatele oricărui gest frumos se ascunde un interes. Şi dacă ar fi aşa, prefer personaje civilizate ca Bergodi şi Golanski, care nu îşi varsă umorile la repatriere. Liga e şi a lui Mitică, şi a lui Teo Crăciunescu, şi a brazilianului Eric care ne zîmbeşte de pe plaja fără graniţe a copilăriei fotbalului.