România cu românce

Naţionala feminină de tenis de masă este cîştigătoarea morală a Europenelor. Pentru că este ce scrie pe tricouri

Finala feminină a Campionatului European de tenis de masă. Cu România acolo. De o parte, Eliza Samara, Daniela Dodean şi Iulia Necula. […]

Naţionala feminină de tenis de masă este cîştigătoarea morală a Europenelor. Pentru că este ce scrie pe tricouri

Finala feminină a Campionatului European de tenis de masă. Cu România acolo. De o parte, Eliza Samara, Daniela Dodean şi Iulia Necula. Limpede ca bună ziua, România. Trei fete cu chipul senin, concentrate, muncitoare. De partea cealaltă, Jiao Li, Jie Li şi, mă rog, Linda Creemers. Să fie la număr. Adică Olanda. Nu v-aţi dat seama? Ciudat. Purtau tricouri portocalii, aveau şi un antrenor olandez, Chen Zhibin. Bun, asta e situaţia. Am jucat contra naţionalei Olandei, care e, de fapt, o naţională a Chinei în exil. Am pierdut cu 3-1. Adversarele au fost mai bune. Chinezoaicele naturalizate olandeze şi lalele negre şi ce mai voiau ele au ping-pongul în sînge.

Cu o zi mai devreme, româncele noastre le învinseseră pe poloneze în semifinale. Vreţi să ştiţi cum le cheamă? Ei, hai, un pic de curiozitate n-a ucis pe nimeni, poate doar vreo mîţă. Qian şi Jie Xu, aşa se numesc drăguţele urmaşe ale lui Sobieski împărat. Iar dacă nu ştiaţi, muncitorii lui Lech Walesa au luptat la şantierele navale de la Gdansk şi pentru drepturile jucătorilor de tenis de masă chinezi care nu au loc în naţionala ţării lor de baştină. Iar la tenis de masă e mai simplu decît la fotbal, dacă ai apucat să evoluezi pentru ţara natală, asta nu te împiedică să lupţi mai apoi pentru cea de adopţie. Asta apropo de morala găunoasă a fotbalului prin comparaţie cu alte sporturi!

Da, ştiu, nu e un discurs corect. Urmează un potop de reproşuri. Mi se vor aminti tot felul de lucruri despre integrare, dreptul la liberă circulaţie, drepturile omului în general. Xenofobie, discriminare, ură de rasă şi alte grozăvii de genul ăsta. Numai că din cînd în cînd, e bine să mai spunem şi adevărul, nu ceea ce ni se spune că ar fi adevărul. Iar adevărul nostru, al românilor care avem o formidabilă echipă feminină de tenis de masă, este că nu am fost învinşi de Olanda, ci de o naţională închiriată de Olanda. Aşa după cum am trecut nu de Polonia, ci de o fabrică de top-spin importată din China. Continuînd ideea destul de periculoasă şi foarte demodată conform căreia naţionalele ar trebui să fie totuşi imaginea emblematică a ţărilor respective, România este de departe învingătoarea morală şi sportivă a acestei competiţii care pe alocuri a semănat nu cu un Campionat European, ci cu o Cupă a Asiei. Mă bucur că fetele din naţionala ţării mele nu se numesc Jie Do Dean sau Jiao Sa Ma Ra şi cred că povestea lor va continua mai departe de Ostrava.