Steaua copiilor

Sînt lucruri mai importante decît punctele sau victoriile. Dar copiii nu sînt lucruri, sînt continuarea vieţii noastre

Am un prieten stelist. Prietenul stelist are o fetiţă de 4 ani şi jumătate care moşteneşte pasiunea tatălui. E şi ea tot stelistă. […]

Sînt lucruri mai importante decît punctele sau victoriile. Dar copiii nu sînt lucruri, sînt continuarea vieţii noastre

Am un prieten stelist. Prietenul stelist are o fetiţă de 4 ani şi jumătate care moşteneşte pasiunea tatălui. E şi ea tot stelistă. Pe fetiţă o cheamă Mara, iar sîmbătă seară s-a întîmplat ceva foarte important în viaţa ei de copil. A fost la meci. La meciul Stelei cu Universitatea, în Ghencea. Primul ei meci pe stadion. Pe celelalte, nu foarte multe, le-a văzut la televizor mîncînd floricele cu părinţii. Mara s-a simţit bine la meci. S-a bucurat, a strigat şi a scandat împreună cu ceilalţi copii şi cu oamenii maturi de pe stadion, vreo 25.000 de suflete. Spre miezul nopţii, Mara s-a întors acasă, la mămica ei, răguşită şi fericită. Fericită fiindcă Steaua a cîştigat şi pentru că preţ de cîteva secunde s-a lansat ca vedetă. Camerele TV nu rataseră prezenţa în tribune a unui copil drăgălaş cu eşarfă roş-albastră în jurul gîtului. Puţine lucruri sînt mai frumoase la fotbal decît copiii tribunei.

Prietenul stelist are, la rîndu-i, un prieten stelist. Diferenţa dintre cei doi este că ultimul activează în Peluza Sud, iar primul a evitat să meargă la meciuri în ultima vreme din cauza răfuielilor pe care facţiunea sudică a galeriei le avea cu patronul. Amănunt esenţial, şi prietenul meu, şi prietenul prietenului meu sînt doi oameni cu ocupaţii solide, cu o viaţă de familie onorabilă. Sînt două persoane sociale pe care le uneşte pasiunea pentru aceeaşi echipă şi îi desparte modul în care înţeleg să şi-o manifeste. În acest moment, şi cel paşnic, şi ultrasul pacificat merg pe stadion şi se simt parte a luptei echipei pentru un rezultat bun. Stadionul a redevenit locul în care activitatea de bază este vizionarea partidelor Stelei şi nu arderea excesului de adrenalină. Sînt persoane care detestă asta.

Mara şi ceilalţi copii care au participat la victoria împotriva Craiovei nu-l cunosc pe asistentul Onicaş. Nu îi interesează cu ce se ocupă el, dacă-i omul lui Tata Jean ori agentul de influenţă al lui Avram. Ei nu au auzit declaraţiile prevestitoare de butoane ale lui Gigi, nu au habar de lupta la titlu cu bozgorii şi cu cîinii. Dar copiii pot afla de la tăticii lor cine sînt nea Imi, Miţi Majearu, Bumbi şi poveştile care îi însoţesc. Atît timp cît pe părinţii lor îi va interesa jocul favoriţilor şi nu hîrjoana cu „creditorul”, aventura la stadion a celor mici va continua. Dacă nenea ăla care dă banii şi nenea ăla cam încruntat care antrenează echipa îşi vor vedea de treabă şi îşi vor ţine promisiunile, iar Stancu şi Surdu îşi vor respecta meseria, ei, copiii, vor putea să mai vină şi altă dată la meci. Se vor întoarce mereu răguşiţi, iar cîteodată trişti, acasă la mămicile lor. Dar întregi. Teferi la minte şi la trup.