Tristeţea tricourilor cu numărul 10

Din cînd în cînd, apar oameni care se apropie altfel de fotbal. Îl redescoperă şi ni-l fac cadou

Alessandro Baricco este un important scriitor italian contemporan. Una dintre cărţile domnului Baricco se numeşte „Barbarii”, cu un subtitlu ajutător, „Eseu despre […]

Din cînd în cînd, apar oameni care se apropie altfel de fotbal. Îl redescoperă şi ni-l fac cadou

Alessandro Baricco este un important scriitor italian contemporan. Una dintre cărţile domnului Baricco se numeşte „Barbarii”, cu un subtitlu ajutător, „Eseu despre mutaţie”. Volumul cuprinde o serie de articole publicate în cotidianul „La Repubblica” şi povesteşte despre alte cărţi, despre vinuri, despre Imperiul Google şi despre fotbal, căruia îi dedică două capitole.

Pretenţios vorbind, lucrarea autorului italian este un tratat modern de antropologie, adică se ocupă de esenţa şi perspectivele trecerii noastre prin lume. Nu vă speriaţi însă! Baricco vorbeşte pe înţelesul tuturor despre fenomene profunde care ne-au schimbat, ne schimbă sau urmează să ne schimbe viaţa. „Barbarii” la care face referire scriitorul italian nu sînt nici vizigoţii, nici ostrogoţii moderni şi contemporani, ci sămînţa unei civilizaţii sădite în noi înşine. Sîntem noi aşa cum vom arăta după ce modificările generate de tehnologiile contemporane, în special Internetul, îşi vor fi finalizat opera.

Nu obişnuiesc să îmi scriu articolele folosind ideile ori cuvintele altora, dar acum mi se pare cazul să fac o excepţie. E o plecăciune necesară în faţa cuiva care spune într-un mod seducător şi accesibil lucruri foarte interesante, pe care le gîndim mulţi dintre noi, dar nu atît de sintetizat. Şi ca să n-o lungim, iată ce zice signor Baricco despre fotbalul nostru cel de toate zilele, el, fostul fundaş care purta numărul 3 pe spate şi care îl cunoştea ca pe un frate pe invariabilul adversar cu numărul 7, dar care nu ştia cum arată portarul advers. Pentru simplul motiv că trecea de centrul terenului doar subversiv.

„Şi acesta (n.red., fotbalul) e tot un sat aflat sub asediul barbarilor. În sensul că e răspîndită impresia că, şi în acest caz, s-a rătăcit spiritul autentic al chestiuni, trăsătura sa cea mai nobilă, sufletul. Nostalgia faţă de fotbalul de pe vremuri (nu e limpede niciodată care or fi acele vremuri) e o nostalgie faţă de lucruri cît se poate de felurite: meciurile se jucau numai în zilele de duminică, tricourile aveau numere de la 1 la 11, fără nume de sponsori şi mereu aceleaşi, jucătorii erau fără procuratori şi fără ‘bebeluşe’, antrenorii permiteau să iasă la iveală clasa individuală, stadioanele erau mai puţin goale, calendarele mai puţin ticsite, exista Cupa Campionilor şi nu Champions League. (…), nu dispăruseră jucătorii portdrapel, peluzele erau fără pancarte naziste ori cu secera şi ciocanul, aveam mai puţin dopping şi mai multă foame, mai puţine scheme şi mai mult talent, mai puţini bani şi mai multă vînă. Aş adăuga, mai multă curăţenie morală.

(…) Pentru mine, cea mai puternică imagine de sinteză este Baggio pe banca de rezerve. Atunci cînd un sport se suceşte în aşa fel încît devine un lucru chibzuit să nu introduci în joc punctul său cel mai elevat (talentul, artistul, excepţionalul, iraţionalitatea), atunci ceva s-a întmplat. Ce fel de sport ar fi fost tenisul în care McEnroe nu ar fi intrat în primii 100? În tristeţea tricourilor cu numărul 10 de pe banca de rezerve, fotbalul manifestă o mutaţie aparent sinucigaşă. (…) Dacă renunţi la Baggio, o faci totuşi pentru că ţi-ai imaginat un sistem de joc mai puţin blocat, în care valoarea individuală este redistribuită asupa tuturor şi în care intensitatea spectacolului este împrăştiată.”

Tare, nu? Nu vi se pare că măcar o parte din lucrurile astea le-aţi simţit atunci cînd v-aţi uitat la un meci? O dată sau pe rînd, nu aţi încercat senzaţiile lui Baricco? Citiţi cartea, pentru că merită! E una dintre cele mai frumoase pledoarii despre cum un mare scriitor se poate apropia de fotbal cu dragoste. Şi cu umor. Fără morga aceea a snobului căruia îi pute a kelen şi din faţa televizorului.