Rushdie sau versetele divine

„Scriu pentru ca cititorii să-şi amintească”. Urechile se fac pîlnie, deşi nu veniserăm să auzim clişee. Ce să ne amintim, dom’le? În faţa noastră stă un bărbat de vîrstă mijlocie şi înălţime la fel. E de fapt un uriaş care […]

„Scriu pentru ca cititorii să-şi amintească”. Urechile se fac pîlnie, deşi nu veniserăm să auzim clişee. Ce să ne amintim, dom’le? În faţa noastră stă un bărbat de vîrstă mijlocie şi înălţime la fel. E de fapt un uriaş care şi-a luat dimensiuni şi înfăţişare umane. Astăzi. Mîine poate fi o pasăre  de pradă, poimîine un fluviu care se revarsă. Dar el nu vrea să ne sperie. Ştie prin ce am trecut. Priveşte cu blîndeţe prin ochii aceia mici care taie aerul ca două fascicule laser. Apoi continuă. „‘Literatura este o formă de explorare a realităţii. De aceea încerc să găsesc semnificaţii în lumea care ne înconjoară, nu în altă parte. Dar am crescut în spiritul unei tradiţii literare cu o formidabilă componentă fantastică. Literatura orientală. Datorez totul originii mele indiene. India este o fîntînă nesecată de poveşti”.

Prizonierul frumuseţii
Salman Rushdie a venit la Bucureşti într-un anonimat la care nu visa nici dacă ar fi mobilizat toate serviciile secrete care l-au păzit după condamnarea la moarte semnată de Ayatolahul Khomeini. Nişte Versete, acolo, o poveste despre un profet, care unora le-a sunat a  blasfemie. O istorie veche pe care autorul vrea să o uite şi pe care, cu un haz nebun şi evident involuntar însuşi nuştiucare imam de la Constanţa pare să o fi prescris-o. Rushdie a ajuns la Bucureşti fără gardă de corp, cu o cursă de linie.  N-a beneficiat de girofar în drumul spre oraş. A răspuns invitaţiei Editurii Polirom şi prinţesei Qara Koz, seducătoarea din Florenţa, personificată în preafrumoasa domniţă locală Monica Bîrlădeanu. O formă de explorare a realităţii, doar ce a spus-o. Rushdie e prizonierul voluntar al frumuseţii. În general. Şi al frumuseţii feminine în particular. Ce îl deosebeşte pe el de alte sute de milioane de masculi este faptul că în timp ce a schimbat patru (4) neveste a găsit energie să ne dăruiască nişte romane minunate. Unele nu foarte pe gustul marilor snobi ai criticii literare, oameni care altfel au dificultăţi şi atunci cînd mîzgălesc un articol de ziar. Nu-i ascultaţi, vă vor îndruma spre producţii prolixe, incolore şi inodore numai de ei gustate!

Misterul accesibil tuturor

Dacă era un speculant cu uşurinţa aşternerii frazelor pe hîrtie, Salman Rushdie rămînea autorul „Versetelor satanice” şi atît. Produsul involuntar de marketing al intoleranţei musulmane. Şi trăia confortabil pînă la adînci bătrîneţe. Flancat de MI 6 şi CIA. Nu s-a întîmplat  aşa. Am avut norocul să-l citesc la o anume distanţă de întîlnirea cu realismul magic al sud-americanilor şi prilejul să-l descopăr de la primele pagini. E un sofisticat accesibil oricui. Un misterios ale cărui taine aşteaptă pe o tavă la dispoziţia tuturor celor înfometaţi. Rushdie e fabulosul ascuns în carapacea unui tip care arată ca un cititor de contor. I-am rumegat multe din romanele importante înainte de apariţia „”Versetelor. Am tras puternic aer în piept la „Ultimul suspin al maurului”, mi-am ţinut respiraţia la „Pămîntul de sub tălpile ei”, roman-omagiu zeilor rockului din secolul XX – „The ground beneath her fee”, piesa omonimă romanului a celor de la U2 este compusă pe versurile scrise de Rushdie, care şi apare în clip -. Am expirat profund şi mi-a venit să ţip de bucurie cînd am citit „Furie”. Am adormit cu „Harun şi marea de poveşti în mînă”, am trăit senzaţia de întîlnire cu capodopera la „Shalimar clovnul”, apoi am plonjat pe continentele unei lumi dispărute cu „Seducătoarea din Florenţa”. La „Versete” am poposit cînd eram eliberat de prejudecăţi.

România celor 24 de ore
Cărţile lui sînt refugii ale inimii şi exerciţii de igienă ale spiritului. Universul lui Rushdie e şi el în expansiune, ca şi Universul propriu zis, doar că nu s-a născut din neant, cum susţin oamenii de ştiinţă. Pentru Salman Rushdie, Big Bang-ul a fost întîlnirea cu Bulgakov şi Calvino, apoi ciocnirile cu Eugen Ionescu, Borges şi Marquez. Rushdie respiră ca noi toţi, mănîncă, face dragoste, cîştigă bani, mulţi, şi merge la Bran să vadă Castelul lui Dracula, deşi ştie că e o legendă banalizată prin exploatarea la sînge de autorii serialelor cu vampiri şi vîrcolaci. Iubeşte la nebunie filmele. Să le vadă, să discute despre ele. Acum lucrează la scenariul unei pelicule realizate după propriul roman, „Copiii din miez de noapte”, care urmează a fi regizat de Deepa Mehta. Recent, s-a apucat să scrie o carte dedicată fiului său de 12 ani. Cel mai mic dintre fiii săi, care i-a spus că îşi doreşte un roman scris special pentru el. Şi cînd părintele tău se numeşte Salman Rushdie asta poate fi posibil. Nu e posibil însă, ne atrage atenţa marele scriitor, să îţi formezi o părere despre o ţară la nici 24 de ore după ce ai ajuns în ea. Ştie destule despre România, istorie, scriitori, obiceiuri, dincolo de locurile comune. Deocamdată doar din ce a găsit prin ziare, precizează. Adăugînd apoi, „iar eu chiar citesc ziarele”.

Creatorii între ei
Altfel, domnul Rushdie nu pare deloc picat din cer precum personajul acela din „Versete”, fiindcă ştie că echipa lui favorită, Tottenham, tocmai ce a cîştigat cu 9-1 în faţa lui Wigan. Rămîne suporterul pe viaţă al lui Spurs, dar de cînd a ajuns în State iubeşte şi baseballul. O coincidenţă simpatică făcea că în timp ce creatorul „Seducătoarei” vorbea calm şi cu umor despre literatură şi viaţă la etajul întîi al Intercontinentalului, un alt creator, de echipe, să-şi mănînce micul dejun la parter. Dan Petrescu şi băieţii de la Unirea erau cazaţi în acelaşi hotel şi discutau în felul lor cam despre aceleaşi lucruri ca Rushdie. Despre lume şi viaţă. Dacă am priceput bine, în ochii lor se putea citi „Furie”. Adică despărţirea de o lume, anchilozată, tradiţională şi mediocră în esenţă, şi intrarea în alta, proaspătă, neconvenţională, periculoasă. Champions League. Provocarea lui Malik Solanka (alter egoul lui Salman din romannul „Furie), era o fată lipsită de prejudecăţi şi neasemuit de frumoasă, pe nume Mila (trimitere la Mila Jovovici, care se şi regăseşte, nu întîmplător, în clipul trupei U2). Provocarea lui Dan Petrescu este Sevilla. O superbă andaluză. Vedeţi?

The Ground Beneath Her Feet – U2