Pentru o gură de aer

Acest articol a apărut în Gazeta Sporturilor din 3 martie 2007, imediat după operaţia la plămîni suferită de Dobrin. Articolul este parte şi din primul capitol al cărţii „Dincolo de scor” editate de Polirom în colaborare cu Gazeta

Ce ştim […]

Acest articol a apărut în Gazeta Sporturilor din 3 martie 2007, imediat după operaţia la plămîni suferită de Dobrin. Articolul este parte şi din primul capitol al cărţii „Dincolo de scor” editate de Polirom în colaborare cu Gazeta

Ce ştim totuşi despre el? Dobrin a intrat în legendă prin absenţă. Nu a jucat nici un minut la Mondialul din ‘70. Dobrin a devenit celebru mai ales pentru că a ratat transferul la Real Madrid. Ce mai ştim? Că n-a ajuns mare antrenor, iar atunci cînd se afla pe bancă a fost sfidat de un puşti obraznic pe nume Adrian Mutu.

Fundamental greşit, deşi toate propoziţiile sînt adevărate. Altceva trebuie spus.

S-o luăm de la capăt. Dobrin a jucat în Divizia A de la 14 ani. Între el şi minge a fost dragoste la prima vedere. Pe viaţă. Se înţelegeau din priviri, iar ea îl asculta orbeşte. Respiraţie, inspiraţie, pasă, şut. Iubire, nu sex. Maradona poseda mingea, Pele dansa cu ea samba, Dobrin o dezmierda. Totul se întîmpla natural. A, uitasem! Gicu nu faulta. Nu ştia să faulteze, era singurul procedeu care îi lipsea mereu la inventar. Dobrin nu juca, se juca. Hipnotiza, inventa, descoperea teritorii noi. Uneori se plictisea, nu avea chef de fotbal şi evada spre un tărîm inaccesibil nouă.

Dobrin îşi permitea luxul să facă ce vrea, să fie cine vrea pe teren. Şi dincolo de porţile stadionului. Avea grandoarea viciului. A băut pînă s-a identificat cu numele unei ţuici, a fumat pînă şi-a scuipat plămînii, nu s-a hrănit dietetic. Nu-şi propusese să demonstreze că e un sfînt. A trăit aureolat de geniul fotbalistic şi sfîşiat de slăbiciuni profund omeneşti. Dobrin. Prinţ capricios, bufon trist, solist, artist, virtuoz. Nu sclav, nu hamal, asta niciodată.

Azi nu mai e cool să-ţi placă Dobrin. Prea romantic şi prea puţin trendy. Neperformant. Risipitor, inegal, poate şi egoist. Oamenii care-l iubesc pe Gîscan au rămas tot mai puţini. Sînt cei care l-au prins pe teren şi s-au desfătat în direct cu vrăjile lui. Generaţia părinţilor şi bunicilor noştri. Pentru ceilalţi trebuie spusă povestea pînă nu e prea tîrziu. Au existat eroi înainte de războinicii luminii, mult înaintea instaurarii dinastiei Internetului. Iar toate astea nu au nici o legatură cu operaţia pe care a suportat-o marele fotbalist. Pentru că el nu e un “fost”. Fără o bucată de plămîn, Gicu din Piteşti respiră mai mult fotbal decît generaţii întregi care i-au urmat.

Planeta se încălzeşte, polii magnetici au plecat la plimbare, potrivit teoriei fizicianului german W. O. Schumann trăim în mod real doar 16 ore din cele 24 ale unei zile. Nu ştim încotro mergem şi simţim nevoia să ne întoarcem către lucrurile simple. Soarele care iese din mare şi se ascunde în spatele muntelui, zîmbetul copilului, chipul unei fete frumoase, driblingul lui Dobrin. Pentru toate astea merită să respiri. Respiră şi pentru noi, Gicule!

P.S. Nu mi-am antologat niciodată articolele. Nu aş fi procedat nici acum aşa dacă aş fi fost în stare să scriu despre o nălucă. Am dorit ca în rîndurile mele el să rămînă viu. Un om suferind, dar care respiră şi luptă. Un fotbalist pe care generaţia contemporană lui Bănel şi Mărgăritescu riscă să îl piardă. A-l recupera pe Dobrin pentru copiii noştri e un gest de minimă igienă morală. Şi de recunoştinţă.