Anathema pe Cisnadioara

Incredintata ca tot ce apartine trecutului trebuie aruncat la cos, fiecare generatie isi cara in rucsac muzica ei. Numai a ei. Rockerii de azi se uita ciudat la batrinii rockeri, compatimitor si cu o anumita intelegere cuvenita celor expirati. Ca […]

Incredintata ca tot ce apartine trecutului trebuie aruncat la cos, fiecare generatie isi cara in rucsac muzica ei. Numai a ei. Rockerii de azi se uita ciudat la batrinii rockeri, compatimitor si cu o anumita intelegere cuvenita celor expirati. Ca la niste dinozauri scapati nu se stie cum din coliziunea cu meteoritul DOOM. Sau DEATH. La fel s-a intimplat cind generatia Woodstock ii dadea la o parte pe bretonatii din generatia beat. Apoi a venit rindul baietilor si fetelor care traiau pentru Janis Joplin si Hendrix, pentru Led Zeppelin si Black Sabbath sa fie impinsi spre marginea drumului pe unde defilau mindri zbuciumatii de la AC/DC. Acum e deja e demodat sa spui ca asculti gothic, iar Nightwish si Within Temptation incep sa faca figura trista de trupe comerciale. Cu sau fara Tarja Turunen ori Sharon Den Adel.

Si uite asa ajungem la Sibiu 2007, capitala culturala europeana, bla, bla, bla, concursuri de motociclete, drumuri blocate, sensuri prea unice, restaurante aglomerate si piperate unde tot strainii sint serviti inainte si festival rock, Artmania pe numele lui, cu trupe mai bune si mai rele, dar trupe, cu public specializat, rockerizat, pe alocuri dezumanizat, cu negrul tricourilor si al rochiilor la putere, fete cu fete livide si rujuri vinetii, tineri liberi sa bea bere pina uita de ei, liberi intr-un cuvint, cu tot ce trebuie pentru o intimplare muzicala, ca eveniment e prea mult si prea pretentios, cu Anathema, Tarot si Gathering, cu My Dying Bride si Within Temptation, dar Without George Michael. Si alti discari de pe cuprinsul planetei. Pina aici! Sa ne intelegem! Daca avem a ne contrazice nu o facem pe subiecte din categoria „Iglesias. Julio sau Enrique?”

Pentru ca pot asculta fara sa ma oripilez, dar nu intru in rezonanta nici cu stilul prolix al Tarot-ului, nici cu bijbiielile stilistice ale Gathering-ului, dar mai ales nu cu lirica de cripta a tipilor de la My Dying Bride, m-as opri la doua momente. Cronologic ar fi recitalul olandezilor de la Within Temptation, egali cu ei insisi ca instrumentisti nu foarte daruiti, dar corecti si seriosi. Sharon a reusit sa nu schimbe nici o rochie pe parcursul concertului si sa-si uite bocancii la hotel, topaind desculta pe scena. Din fericire vocea a fost cu ea, impotriva unor tradari ale sonorizarii. Au cintat integral ultimul album ( o schimbare de stil, in special pentru vocea ei obligata sa abordeze si alt registru) , „In the heart of everything”, impanat cu piese clasice gen „Mother earth”, „Deceiver of fouls” sau „Angels”. Comerciali sau nu – la vremea lui si Mozart era acuzat exact de acelasi lucru. Repros valabil peste citeva secole si pentru Deep Purple – , Robert, Sharon si compania si-au facut bine treaba, au bisat si-ar fi bisat si mai mult daca bravii organizatori pricepeau ce se intimpla acolo in Piata Mare si nu opreau distractia, fiindca, minune dragii mosului rocker, lumea, inclusiv mydyingbride-istii, a ramas in bloc la concertul Within Temptation, si-a scuturat temeinic matreata, desi pe scena nu grohaia nimeni, nu se taiau vene cu toporul, dimpotriva, se auzea o voce limpede, puternica, tulburatoare. Banal, previzibil, dar frumos, s-a aplaudat si s-a tipat cam pentru cit toti ceilalti la un loc, semn ca orice bucata care contine si o melodie adevarata inseamna de fapt muzica.

Senzatia s-a accentuat duminica seara, la recitalul umplugged al baietilor de la Anathema. Biserica romanica fortificata de la Cisnadioara, veche de 8 secole, a asigurat cadrul, talentul natural al fratilor Vincent si Daniel Cavanagh a topit distanta dintre scena improvizata si public. Obligati de specificul show-ului, tipii din Liverpool au redescoperit placerea de a cinta la chitara fara amplificare, impreuna cu asistenta de 200 de persoane. A cinta, nu a mugi, doar pentru ca asa te condamna moda. A cinta, chiar cu riscul de a mai da usoare rateuri la solo-ul din „Wish you were here”, semn ca tot ce-i simplu la Gilmour nu-i simplu in general. Concertul s-a incheiat apoteotic, pe o furtuna infioratoare si tot pe note Pink Floyd, „Comfortably numb”, al carui ultim acord a fost pus de un tunet ingrozitor si o ploaie care nu se mai sinchisea nici de acoperisul bisericii. Pentru cei nu prea multi prezenti, acolo si atunci s-a produs un soi de initiere. Impreuna cu Anathema, niste englezi care nu aveau nimic eretic in ei, Grupul de la Cisnadioara a calatorit inapoi in timp, s-a intors in prezent si stie ce isi doreste pentru viitor. Muzica. Mai exact, muzica buna. Pare prea mult?