La ora lui Daum și Tony Blair

"Daum vorbește frumos, dar nu are materie" (Claudiu Niculescu)

O știu de la Cornel Dinu: când Tony Blair a venit prima oară în România și urma să țină un discurs în Parlament, în colțul discursului său, consilierii lui i-au scris: „Atenție, popor emotiv!”. Tânjesc de ani de zile să scriu o carte cu acest titlu; dar până atunci, ceea ce îi imput lui Christoph Daum este discursul lui lung de vreo 7 zile, înainte de meci. Niciunul din consilierii lui nu i-a atras atenția cui se adresează – unui popor de microbiști nu numai emotiv, dar și foarte sceptic față de orice cascadă de vorbe, numită plastic în română, gargară.

Timp de o săptămână înainte de fluierul lui Taylor, Daum a vorbit mult, enorm de mult (în contrast chiar cu președintele țării) despre construirea unui stil românesc, fără de modele, ofensiv cu minge și fără minge și alte etc-uri ideale. A fost abundent și dulceag, banal cât cuprinde cu asigurarea că nu poate face minuni și mai ales imprudent. Claudiu Niculescu a definit exemplar această imprudență: vorbește frumos, dar nu are materie. Paradoxal, acest 1-1 a fost obținut exact în cel mai clasic stil românesc – prin „victoria”, vai!, a labilității noastre psihice fără de leac deocamdată: după 80 și ceva de minute cu fotbal obscur, în minutul 85, avem 1-0, extaz, două minute mai târziu, la o fază fixă, desigur, se face 1-1, nu urmează vreo agonie, ci o revenire în atac care ne aduce un penalty în ultima secundă. Se ratează. Dacă nu mă înșel, e un final greu de găsit în cinemateca nefericirilor noastre, cel puțin în acest mileniu. El rivalizează cu finalul acelui România-Bulgaria din 2006, când aveam 2-0 și în ultimele minute, 80, Petrov a egalat făcându-ne KO. Nu, nu rivalizează, e și mai și din cauza penalty-ului ratat în ultima secundă. În topul penalty-urilor fericite în ultima clipă, pe locul 1 rămâne cel marcat de Ionel Ganea în meciul cu Anglia din secolul trecut, fie-i neștirbită amintirea!

Poate că nu ar trebui să uităm nici ce-a urmat după acest 1-1: două evenimente deloc minore. Primul este noua noastră poziție în clasamentul FIFA: locul 32. Mai dăm importanță acestui clasament? A se tăcea și a nu se mai bate capul că suntem superiori muntenegrenilor. În acest meci, nu am fost. Oricât de dure sunt notele din Gazeta de luni, este incontestabil că doar Jovetici și Brozovici meritau câte un 7. Al doilea eveniment este statistica din care reiese că România a jucat mai rău decât cu Albania la Euro 2016. Mă ține un zâmbet mediu dezvoltat. Atunci, zile întregi mi-am reproșat că am exagerat când am scris că nenorocosul meci cu Franța a fost cel mai bun din câte a jucat România în acest mileniu. Azi – o scriu liniștit și amărui – rămâne cum am scris.