Noi, tac-ticoșii

A fost excitație mare în casele noastre la finala Bingham - Murphy

Încă nu s-a studiat serios cum de a prins snookerul la români; ai zice că nu ni se potrivește – se joacă în tăcere, nu se aude decît ciocnirea bilelor, jucătorii nu se ating nici măcar cu tacurile, nimeni nu urlă la celălalt, nimeni nu se ia de gît cu arbitrii, nici o violență, doar crispare, doar încordare a privirii și un murmur îndelung al sălii la ratări, firește, fabuloase. Cum de a ajuns aiureala asta strict englezească la pasiune, la telefoane de noapte, la simpatii și antipatii temeinice…? Între fotbalul devorator și boxul exploziv (ei, da, Meciul Secolului la Las Vegas!), snookerul pare un caraghioslîc…

Îl adorăm, Doamne, iartă-ne! Finala campionatului nostru mondial de la Sheffield ne-a costat două nopți de veghe cu mobilul la ureche. Era excitație mare. Nimeni nu prevăzuse ca titlul să se joace între un trufaș îndreptățit ca Murphy și acest Bingham deloc atracțios, „cu chipul lui de hangiu”, după o expresie a unui confrate, transmisă grabnic pe mobil. Din toate mesajele de afară, dar și din casă, reieșea clar că Murphy, favorit la casele de pariuri, campion mondial cu 10 ani în urmă, e profund antipatizat; mi se relata că sînt printre noi oameni care jurau că se lasă de snooker dacă învinge Murphy…

Ca în toate sporturile, și la noi, tac-ticoșii, carisma e esențială. Bingham nu poseda carismă. Toți cei ai noștri, idolii, geniile – O’Sullivan, Trump, Selby -, fuseseră eliminați și ne trebuia un favorit. L-am luat pe Bingham fiindcă nu era favorit, dar – strict sportiv – îi bătuse și pe Ronnie, și pe Judd. Nu avea un talent eclatant, ținea însă prin tenacitate și calm. La naiba, să mai învingă și ele în sport! Murphy, în vanitatea lui viguroasă, îl sfida, lui Bingham nu-i păsa și de la 4-8 ajungea la 9-9, la 12-9 și chiar la 15-12. Murphy, totuși nici el de ici, de colo, egala la 15 și aici, la 15-15, după o oră doar a acestui frame, amîndoi cereau permisiunea arbitrilor să se ducă să facă pipi (snookerul e de-o omenie incomensurabilă, deși i se poate imputa că e cam lunguleț în fazele finale). Întorși de acolo de unde orice jucător meseriaș știe că e un loc unde se poate întoarce cartea, Bingham, din ce în ce mai inspirat, cîștigă trei frameuri la rînd și ajunge la mult visatul 18, cînd nu va mai ști cum să-și ascundă lacrimile.

Cînd îl învinsese pe Ronnie, plînsese. După 20 de ani de profesionism cu tacul, după o carieră obscură, dar nu obscenă, omul va ridica decent cupa, își va lua copilul în brațe, își va săruta soția, nu, nu va fi delirul de la Las Vegas, dar nici suma de acolo… M-am dus la culcare după 01h, mulțumit. E vremea să spun de ce cred că adorăm snookerul: nu numai ca tranchilizant în nebunia actuală a lumii, dar și fiindcă l-am învățat cu Ancuța și Bontea. Fără ei, fără comentariile lor – ei învățîndu-l cu noi o dată -, fără bonomia și humorul unuia, fără tehnicismul competent al celuilalt, fără spiritul lor anti-vulgar, pot scrie că nu am fi tac-ticoșii care sîntem. Nu se discută mai deloc despre comentatorii noștri sportivi: totuși, cu Țopescu am învățat handbal, cu Naum și Banciu ne-am îndrăgostit de Turul Franței, cu Ancuța și Bontea stăm după miezul nopții precum niște copii vrăjiți de cîteva bile.