Declarație de avere sentimentală
Cum și de ce sfidez orice DNA, orice ANAF și orice ANI
Sînt un modest, bătrîn și tenace investitor în fotbaliștii români. Ca să încep de undeva, să zic că în 2015 se fac 60 de ani de cînd l-am văzut pe Imi Ienei debutînd la UTA într-un meci cu Petrolul (3-1) și imediat am învestit în el, chit că eram cu o fată care după 90 de minute mi-a spus că ea niciodată n-o să-mi suporte pasiunea pentru fotbal. De-a lungul timpului – și ce timpuri! – am învestit (într-o ordine aleatorie):
În Dinu și Lucescu – chiar dacă știam că nu se prea pot suferi. Ei, și? Înantea lor am învestit în bombardierul Bazil Marian – chiar dacă avea dreptul mai bun decît stîngul. Am învestit în Gicu Dobrin – fără să-mi pese de Guadalajara lui – fiindcă eu învestisem și în Angelo Niculescu încă de pe vremea cînd juca la Carmen, lîngă Simatoc; sigur că știam ce zicea Fănuș de temporizarea lui Angelo, dar nu-mi păsa, fiindcă eu știam și ce talent nebun zace în Fănuș. Am învestit în Bone și Onisie, în Țop Voinescu și Apolzan, cînd nu era nici o problemă că CCA-ul se confunda cu naționala. Am învestit în Dudu și Puiu, chiar dacă tribunele cîntau „Dudu Georgescu e mai bun ca Iordănescu”.
Am învestit în Tache Macri, în Culae Lupescu, în Nichi Dumitriu și Puiu Ionescu – chiar dacă eram lîngă o femeie inteligentă care nu ținea cu nimeni, ceea ce e foarte neplăcut. Am învestit în Marcelinho Răducanu, indiferent la faptul că i se ștersese numele din toate anuarele după ce fugise. Ei, și? Am învestit în Boloni, chiar dacă Vanea Chirilă mă tachina că Loți nu are dreptul decît ca să urce în tramvai. Am învestit la Hunedoara pentru Mișa Klein și un Gabor care înnebunise Australia.
Am învestit în Oblemenco, Gică Craioveanu, Balaci, Cămătaru, Cârțu, Țicleanu, pentru că erau opoziția nonconformistă și un om de afaceri trebuie sa joace pe toate tablourile. Am învestit la Timișoara în Ciosescu și Dinulescu, la Cluj în Zoli Ivansuc și Neșu, dar cînd mi-am maturizat jocul de cap am învestit enorm – fără exagerare – în Hagi (de la debutul în Regie, nu de la începutul lumii), în Moțu Sabău, în Răducioiu, Belo, Gică Popescu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu – adică se înțelege de ce, deși azi mi se scrie că nu a existat nici o Generație de Aur fiindcă nu a fost campioană mondială. „Bă – mă poate întrerupe cineva – tu echipă nu ai avut?”. Am avut, am învestit o viață în Progresul, dar aici am înregistrat un crah că nu mai pot șopti decît Mateianu, Peniță, Mafteuță…
Ca să fiu precis, nu am învestit nici un leu și m-am trezit cu o avere considerabilă. O avere sentimentală care sfidează orice declarație de venit anual, orice ANAF, DNA sau ANI. Am învestit – cum zic spaniolii – aficionĂrespeto și sînt foarte bogat sufletește. Am avut și căderi – ca pe orice piață – am suportat decepții grele, dar nu m-am retras din afacare.
Cele mai grele momente au fost acelea în care a trebuie să înfrunt clasica contradicție dintre talent și caracter: „Bă, ăla al tău o ști cu mingea, dar bea, e afemiat, e blatist, trișează…”. Le-am opus o rezistență nu aș zice exmplară: „Dom’le, dumneata nu ai driblingul lui, dar ești invidios”. Am lucrat dintotdeauna ca investitor în ideea lui Stendhal: „Invidia e cel mai serios sentiment omenesc”. Fiind un neserios declarat, nu cunosc invidia. Așa că trăiesc și azi din rentele admirațiilor mele – „un rahat”, cum ar zice orice pamfletar. Prea bine, dar îmi puteți șopti în cine să mai învestesc azi în România?