Naționala cu un singur laureat

Dintre câștigătorii Anchetei din ultimii zece ani, doar Tătărușanu joacă frecvent în echipa națională. Ceea ce explică într-un fel plasarea noastră în urna a patra

Nu mai e mult până la o nouă Anchetă de final de an a Gazetei. Cea cu numărul 53, cu prima ediție în 1966. Nu se știe încă laureatul, dar atmosfera de final de an împinge către retrospectivă. Să ne uităm puțin în spate la lista învingătorilor. Dobrin, Balaci, Hagi, Gică Popescu, Liță Dumitru, Dinu, Dudu Georgescu, Boloni, Duckadam, Adi Ilie, Mutu, Chivu. Cam tot ce-a avut România mai bun.

Dar să insistăm doar asupra ultimilor zece învingători, din deceniul care ar putea defini forța actuală a echipei naționale. Așadar: 2008 Mutu, 2009 și 2010 Chivu, 2011 Torje, 2012 Rusescu, 2013 Chiricheș, 2014 Sânmărtean, 2015 Tătărușanu, 2016 Alibec, 2017 Budescu. De aici începem discuțiile.

Piese de muzeu
Mutu, Chivu și Sânmărtean s-au lăsat. E vârsta, care nu iartă pe nimeni. Lucian, unul dintre marile noastre talente, a devenit fotbalistul anului la 34 de ani, ca dovadă că și-a arătat adevărata clasă abia spre final de carieră, făcând lucruri bune la echipa națională la o vârstă la care alții s-au retras deja.

Chivu și Mutu ne-au dus în cârcă atât cât au putut, de generația lor legându-se participarea noastră la Euro 2008, dar și două ratări dramatice, Slovenia 2001 și Danemarca 2003, care puteau, cu puțin noroc, să însemne calificări la turnee finale. Din cei 10 ani despre care vorbim, cei trei, Mutu, Chivu și Sânmărtean, au acoperit patru ani. Mai rămân alți șase.

Doar Ciprian
Singurul care confirmă de pe această listă a ultimului deceniu e Tătărușanu. Întâmplător, sau mai degrabă nu, el e cel mai bun fotbalist al echipei naționale în recenta Ligă a Națiunilor și mai ales în ultimul meci, de la Podgorica, când a apărat acel penalty „cu ochiul”. Și, la fel de explicabil, el e singurul care joacă la o echipă puternică, dintr-un campionat puternic.

Nantes și Ligue 1 înseamnă mult mai mult decât pașalâcul Kayseri, gubernia rusă a lui Anton, salata bulgaro-braziliană Ludogoreț sau chiar decât rafinata, dar nu foarte productiva Sparta Praga. Iar clubul lui Tătă se vede în nivelul lui și s-a văzut la fel de bine și atunci când apăra, tot meci de meci, la Fiorentina.

Efemerii
Sigur că pe listă mai e și Chiricheș, dar în ultimii ani Vlad a fost mult timp accidentat. Când e valid, e rezervă la Napoli, dar nu e rezerva oricui, ci a lui Koulibaly și Albiol. Dar ceilalți? Torje, Rusescu, Alibec sau Budescu au devenit fotbaliștii români ai anului prin străluciri de-o vară. Aflați la vârste încă bune pentru performanță, între 27 și 30 de ani, ei au dispărut, din diferite motive, din circuitul echipei naționale. Torje ne-a arătat în puținul timp petrecut astă-primăvară la Dinamo că e la nivel scăzut, Rusescu pare umbra golgeterului de odinioară, Alibec dă din mâini, iar Budescu, până să marcheze un gol istoric împotriva Kazahstanului, s-a lăudat multă vreme cu reușita din Feroe.
Iar concluziile aproape că se trag singure. Anume că n-ai cum să faci o echipă națională zdravănă, sănătoasă, când din ultimii tăi zece laureați cei mai mulți sunt fie piese de muzeu, fie ansamble aflate mai mereu în reparații.