Nea Țopică, ultimul strigăt al CCA-ului

Voinescu (Toma) – V. Zavoda, Apolzan, V. Dumitrescu – Onisie, Bone – Cacoveanu ,Gh. Constantin, Alecsandrescu, F. Zavoda, N. Tătaru.

Stingându-se la aproape 89 de ani Voinescu, ultimul rămas în viață, întreg CCA-ul anilor ’50 e acum printre stele, lângă steaua aceea mare, aurie, pe care o purtau pe piept. Unii au avut vieți scurte, un pic peste cincizeci (Bone, Onisie, Apolzan), alții au dus-o mult, penultimii rămași, frații Zavoda, maghiari din Rodna Bistriței, crescuți între munți, trecând și ei de optzeci de ani.

Ion Voinescu a trăit cel mai mult, probabil că și dintr-un echilibru care l-a înconjurat toată viața. Cumpătat, domol în vorbă, parcă negrăbindu-se niciodată, Nea Țopică, așa cum îl numeau toți, scotea fraze rotunde și clare atunci când dădea interviuri sau când apărea la televizor. Și, până acum câțiva ani, când sănătatea i-a mai permis, bătrânul fost internațional era atât de clar în exprimare, încât alunga imediat grijile moderatorilor mult mai tineri, neliniștiți că un octogenar ar putea avea probleme de coerență. N-avea niciuna, iar frazele sale veneau, toate, cu adresă și cu miez. Acolo ne-am și întâlnit ultima dată, într-un studio tv, la una dintre ultimele sale apariții publice. Nea Țopică era extrem de elegant, într-un costum impecabil. După emisiune l-am dus acasă cu mașina. S-a urcat anevoie („știi, dragul meu, artrita, toată viața am plonjat prin noroaie și băltoace…”), străduindu-se parcă să nu deranjeze dunga perfectă a pantalonilor.

Nu l-am prins apărând, însă am citit mult despre el și i-am ascultat poveștile. Era un portar scund, de 1,74, dar cu o detentă incredibilă. O poză-document ni-l înfățișează în săritură, atingând cu piciorul bara de sus a porții, într-un salt pe care puțini dintre portarii mileniului trei îl reușesc. Apăra fără mănuși, cu mâinile goale, boxa până aproape de centrul terenului și a avut fracturi la toate cele zece degete. La bătrânețe, mâinile sale, chinuite de reumatism și de duritatea mingii cu șiret de pe vremuri, arătau încovoiate, ca ghearele unui vultur gata să apuce prada.

Pe care o și apucase, vârtos, în anii săi de glorie, fiind, vreo 15 ani la rând, cel mai bun portar român, deși uneori îi lăsa tricoul cu numărul 1 al CCA-ului și al echipei naționale lui Costică Toma. Rivalul său, dar, cu toată îngăduința noțiunii de paradox, prietenul său cel mai bun.

După ce a părăsit poarta, nea Țopică a fabricat portari. De fapt, i-a șlefuit. Pe Vasile Iordache, venit de la Iași, poate cel mai estetic portar din istoria fotbalului românesc, apoi pe Duckadam, căruia i-a turnat în mănuși și în ghete elixirul pentru Sevilla. Nu i-a descoperit el pe cei doi, Vasile venise de la Iași, Helmut de la Arad, dar Voinescu i-a prelucrat de la condiția de promisiuni provinciale la rangul de făcători de miracole la nivelul Stelei.

Colonelul Voinescu era, poate, cel mai cazon dintre oamenii stelei anilor optzeci. Stătea pe bancă îmbrăcat mereu în uniformă și, până când a ieșit la pensie, n-a apărut niciodată în public îmbrăcat în civil!

Asta înseamnă că el era Steaua însăși? Greu de spus. Era una dintre definițiile ei. Steaua aceea mare desenată pe tricourile anilor ’50, apoi Steaua pictată cu vopsea, două-trei decenii mai târziu, de maestrul Rudy Konrad, pe gazonul mereu impecabil din Ghencea.

Steaua lui Voinescu e acum sus, alături de toate stelele acelui CCA despre care trăitorii anilor cincizeci spun că a fost fabulos. Jos, pe pământ, în urma lor au rămas mormane de acte, de hotărâri judecătorești și o dâră de amintire alb-negru care încearcă să supraviețuiască printre culorile țipătoare ale prezentului. Du-te împăcat, nea Țopică, s-or rezolva și astea cumva!