Cuatro Caminos, de fapt un singur drum

Finalele europene 2016 pot fi între patru echipe spaniole. Real și Sevilla sunt favorite, Atletico și Villarreal au și ele șanse, mai multe decât aveau după tragerea la sorți

Cuatro Caminos înseamnă patru drumuri. Așa se numește cea mai aglomerată zonă a Madridului. Deasupra, o intersecție infernală. Dedesubt, o răscruce de metrou, cu culorile diferite ale magistralelor întretăindu-se și purtând în patru zări furnicarul uman. De acolo te duci către Bernabeu, către Manzanares (cartierul lui Atletico, așa cum al Realului e Chamartin) sau către Atocha Renfe, gara unde în loc de covrigării și mizerie găsești galerii de artă sau expoziții de plante exotice și de broaște țestoase.Te sui în tren către Sevilla sau către Villarreal. La Sevilla vezi acoperișuri pătrate, în stil maur, la Villarreal auzi pe străzi spaniola vorbită cu accent de Podu Iloaiei sau de Hârlău. Sunt mii de români care trec zilnic pe lângă zidurile lui El Madrigal, stadionul lui Bakambu, ineditul golgeter congolez al Europa League.

Cei mari, cei mici

Atletico nu e niciodată favorită la lauri, dar în ultima vreme apare sus mai mereu, atrăgând mii de rânduri scrise de esteții care-i înfierează jocul urât. De fapt, Atletico strânge în ea, în cămașa neagră și în barba țepoasă a lui Cholo Simeone revolta spaniolă de a încerca să fii mare atunci când ești mic. Filosofia e transplantată și mai jos în clasament, către Villarreal, unde un antrenor de pluton, un anume Marcelino, aplică aceleași principii, păsându-i prea puțin dacă lui, care e prin definiție riguros, i se spune că ucide fotbalul. Nu-l ucide, după cum nu-l ucide nici Cholo. Ambii încearcă să-l joace cu armele lor. Cu Gabi și cu Gimenez contrapuși starurilor lui Bayern și cu sus-amintitul Bakambu enervând vedetele lui Liverpool.

Urât, dar bun

Toată lumea laudă tribunele mereu pline din Bundesliga sau spiritul britanic din Premier League, regăsit în clasament ceva mai la vale de echipele de vârf, debranșate prin transferuri cosmopolite de la filosofia englezească. Prin comparație cu Anglia și cu Germania, campionatul spaniol, în partea sa de jos, e mult mai nespectaculos. Tribunele sunt doar pe jumătate pline, jocul e plictisitor, cei care s-au uitat la meciurile lui Gâlcă știu despre ce e vorba. Un Gijon-Granada e aproape de neprivit, nu se compară cu un Eintracht-Stuttgart sau Aston Villa-Sunderland, derby-uri la retrogradare care pot aduna împreună spre suta de mii de spectatori. Echipele spaniole din coada Primera sunt slăbuțe, Rayo n-are nicio problemă în a pierde cu 10-2 pe Bernabeu și nici Depor în a lua 0-8 acasă de la Barcelona. Cu toate astea, fotbalul spaniol se strecoară (e termenul cel mai potrivit!) mai mereu pe drumurile europene până spre finale grație artei sale de a juca exact ceea ce trebuie și în momentul care trebuie.

O mărgică pe Sanchez Pizjuan?

E posibil ca această argumentație să nu mai fie valabilă săptămâna viitoare. Microleziunea de biceps femural (chiar așa!) a lui CR7 s-ar putea să stăvilească Realul în fața lui City, Cholo nu e exclus să fie făcut cârnați în Bavaria, prietenul Bakambu să se rătăcească în zgomotul venit din The Kop, iar nea Mircea să iște vreo mărgică pe Sanchez Pizjuan, unde crește un soi de iarbă care românilor le poartă noroc. Dar ceva spune că nu va fi așa sau nu pe de-a-ntregul așa. Acel ceva se numește Supercupa Barcelona-Sevilla de anul trecut, finala Real-Atletico de acum doi ani și chiar plimbarea suporterilor lui Atletico și ai lui Bilbao acum patru ani printre terasele de pe Șelari și de pe Lipscani. Oamenii aceia erau atât de naturali de parcă s-ar fi întâlnit jos, la metrou, la Cuatro Caminos.