Cine e, de fapt, Pancu?

Pentru rapidiști eeeeee Pancoooo, Pancooooitalianoooo, după acel Mambo al anilor nouăzeci, semn că Giuleștiul și-a receptat mereu idolii în cheie latino, punîndu-le totul la picioare, în cel mai meridional chip cu putință.

Pentru microbiști, în general, poate fi un fel de Totti al Romei, pentru că acel rosso capitolin bate puțin în grena-ul Grantului și pentru că atît pe Daniel, cît și pe Francesco i-a apucat bătrînețea în cîmpul muncii, alintîndu-și fiecare crepusculul său pe catifeaua iubirii fanilor.

Pentru esteții fotbalului, Pancu e paradoxul moldoveanului tehnic. Dobrin, Balaci, Hagi, Cârțu sau Mutu sînt ai Sudului. Bijutierii Moldovei pot fi numărați pe degete, pentru că în acea zonă s-a muncit mereu din greu, s-au scos barabulele din pămînt cu degetele și s-a rupt păpușoiul cu mîna. Pentru cei cu barba sură, la moldovenii tehnici să-l punem pe Simionaș. Pentru cei de astăzi, să zicem Maxim, care e din Piatra Neamț, dar a plecat de mic la Cluj, la Ardealul. Hai să-l rostim și pe Cernat, deși Galațiul e și nu prea e Moldova. Și obligatoriu pe Pancu, cel mai reprezentativ produs al regiunii, vreme de vreo douăzeci de ani.

Pentru nerapidiști, adică pentru steliști, dinamoviști, olteni și ce-or mai fi, Pancu e o persoană enervantă, care le-a făcut zile fripte, le-a mai strigat una-alta peste gard, dar pe care n-ai cum să-l scoți de la suflet doar pentru atîta lucru.

Pentru presa ultimilor douăzeci de ani, mult timp Pancu a trecut drept un fel de Gorică Pirgu plus Pașadia, craii lui Mateiu Caragiale. Acum, cînd ne dăm seama că am îmbrătrînit împreună, că am trăit alături de pe vremea cronicilor dictate pe telefon fix pînă în anii regelui Twitter, trebuie să realizăm că Pancu ne-a fost mereu un fel de coleg de drum, de peisaj constant, în admirația căruia ne-am căutat de multe ori adjectivele.