De ce s-a golit stadionul din Ploiești

Patru înfrîngeri acasă în retur. Destul ca să se vadă culoarea scaunelor

Teoria eficienței manageriale în fotbal are, printre alte reguli, un postulat redutabil: o afacere e reușită atunci cînd nu știi ce culoare au scaunele stadionului propriu. În sensul că ele sînt, aproape toate, ocupate și, uitîndu-te la televizor, vezi doar oamenii din tribune, nu și scaunele de plastic pe care ei stau.
La Ploiești, acum un an era și stadion, era și echipă, așa că scaunele nu se vedeau, ci doar fularele însuflețite care țopăiau pe ele. Încet, încet, au început să se zărească locuri goale prin peluze, iar acum aproape că e complet lizibilă inscripția FC PETROLUL de la tribuna a doua. Arena ultramodernă e abia pe sfert, poate pe o treime ocupată. Probabil că dacă se continuă așa, pînă la finalul campionatului se va goli de tot.

Numai în această primăvară Petrolul a pierdut de patru ori acasă. Degeaba bați la Steaua dacă acasă rîd de tine Iașiul, Pandurii și Viitorul. Eșecul cu Craiova face parte din altă categorie, a venit după un meci bun al ambelor echipe, genul de seară în care, indiferent ce scrie pe tabelă, n-ai ce să le reproșezi favoriților.

Cu toate astea, Petrolul e pe locul trei și dacă va termina acolo, va putea spune că a traversat un sezon reușit, care ar fi trebuit s-o ducă iarăși în Europa dacă n-ar fi fost povestea cu insolvența. Dar înfrîngerile de acasă sînt greu de suportat, iar această lehamite față de niște jucători care parcă nu au chef să pună osul a dus la depopularea tribunelor.

Acum circa trei decenii, Petrolul a retrogradat de două ori, 1984 și 1988. De fiecare dată s-a bătut însă pentru supraviețuire pînă în ultima clipă, iar aceste adevărate lupte și drame se consumau pe vechea arenă, în fața unor tribune care gemeau de lume. Atunci, anonimii Libiu, Simaciu, Ene, frații Gușă erau aplaudați, acum mult mai titrații Satli, Tamuz, Tchite, De Lucas sînt abandonați, nu înainte de a fi huiduiți la scenă deschisă. Inclusiv adulatul Teixeira și-a auzit destule, ca dovadă că atunci cînd nu pui osul, pasul de la admirație la respingere e foarte mic.

Nu se știe ce loc în clasament merită acest stadion, dar e limpede că oamenii dispuși să-i ocupe elegantele scaune vor cu totul altceva. Nu neapărat o clasare bună, nu neapărat trofee și participări europene. Ei vor în primul rînd o echipă care să-și dea sufletul pe teren și pe care s-o iubească. Publicul Petrolului n-a abandonat niciodată, nici în Divizia B, nici în exilurile de la Buftea, Strejnic, Cîmpina sau Buzău. E pe cale s-o facă acum, de pe a treia treaptă a podiumului, cînd vede că gazonul crește doar cu apă de la furtun, nu și cu sudoare.