Reghe, șut în fund, dar pas înainte
Dacă se va întîmpla ca Reghecampf să plece de la Al Hilal, nu va fi nici o tragedie! La 39 de ani, un antrenor cu palmaresul lui are tot viitorul în față și chiar e bine că viața îl împinge […]
Dacă se va întîmpla ca Reghecampf să plece de la Al Hilal, nu va fi nici o tragedie! La 39 de ani, un antrenor cu palmaresul lui are tot viitorul în față și chiar e bine că viața îl împinge să părăsească o zonă în care cîștigi bani mulți, dar stai departe de fotbalul mare.
Așa cum astă-vară a fost normal să plece în Orient și nu la un club din vestul Europei, din moment ce a avut ofertă de acolo, și să le ia arabilor în mai puțin de un an niște bani pentru care în Occident ar fi trebuit să muncească, poate, patru-cinci ani, la fel de normal e ca acum să-i lase baltă.
S-a lămurit, probabil, cum se pune problema în lumea arabă, a văzut cu siguranță care e nivelul și probabil că e conștient că Al Hilalul pe care l-a antrenat ar retrograda cu succes din Bundesliga sau din Premier League, ar termina pe locul 10 în Olanda sau în Rusia și n-ar prinde podiumul în România cu toată insolvența CFR-ului și a Petrolului, pentru că ar veni după Astra și Craiova. Și firește că și după Steaua.
Al Hilal și toate Al-urile pomădate cu milioane peste milioane nu sînt altceva decît niște robineți auriți și conectați la o rezistență electrică, astfel încît prin ei laptele și mierea să curgă gata încălzite. Fotbalul lor l-am văzut în acele meciuri cu Sydney, cînd niște navetiști australieni cu nume de refugiați sîrbo-croați i-au ținut la respect pe trufașii și mult mai bine plătiții băieți albaștri din Riad.
Poți să ai în staff o sută de Tommy Neubert, e greu să-i determini să alerge și să facă ambele faze pe niște brazilieni rotofei, ghiftuiți de milioanele șeicilor, sau pe niște băștinași arabi, la fel de sătui, care atunci cînd se duc la echipa lor națională, nu sînt în stare să bată pe nimeni.
Dacă va fi să se despartă de arabi, Reghe are măcar zece ani la îndemînă să-și facă un nume în Europa. Poate la Steaua, poate în altă parte, poate, peste cîțiva ani, la echipa națională. Cînd încă n-ai împlinit 40 de ani, ai cariera de antrenor în față, iar după sezonul arăbesc, mănos din punct de vedere financiar, te afli și în fericita stare de liniște materială, care te ferește de reflexul plonjonului în cap către prima ofertă ivită în cale.
Mai tîrziu, către 55-60 de ani, cam pe la vîrsta lui Pițurcă (scuze, Reghe, dar n-am găsit alt exemplu!), e timp și de Al-cum-s-o-mai-numi. Sau de China, care le dă cîte 10 milioane și peste unor corifei ca Lippi sau Eriksson, iar ultimul nici nu s-a sinchisit, ați văzut, că a făcut egal cu Craiova lui Tîrnăcop în Antalya. Asta e viața de antrenor deștept, cu etapele ei bine rînduite.