Inima și viața lui Ioan Danciu

Miercuri spre joi noaptea, Ramona, fiica fostului arbitru Ioan Danciu, a postat pe Facebook vestea că tatăl ei, în vîrstă de 63 de ani, e în stare gravă, cu probleme cardiace, la spitalul din Petroșani. A început imediat avalanșa de […]

Miercuri spre joi noaptea, Ramona, fiica fostului arbitru Ioan Danciu, a postat pe Facebook vestea că tatăl ei, în vîrstă de 63 de ani, e în stare gravă, cu probleme cardiace, la spitalul din Petroșani. A început imediat avalanșa de încurajări (peste 150 în cîteva ore) și de like-uri (cîtă inspirație trebuie să ai să dai like unei știri despre starea gravă a unui om?!).

Retras din fotbal după dispariția fizică a Vasluiului, unde fusese vicepreședinte, Danciu trăia liniștit la Valea Muncelului, în Țara Hațegului, alături de soție și de nepoțica de 5 ani. Viețuia sub crestele munților și sub mîngîierea amintirilor unei vieți a cărei poveste, dacă ar fi ascultată filă cu filă, ar dura mai mult decît viața însăși. Descoperise netul și Facebook-ul la bătrînețe, își cumpărase scanner și răsfăța ochii vizitatorilor rețelei de socializare cu mii de imagini, multe dintre ele alb-negru, în care firește că el era personajul principal, iar din distribuție făceau parte figuri și personaje de la Hagi pe cînd era junior la Sînmărtean, de la concitadinul Mircea Pascu la Iașin, Platini și Pele, de la fotbaliști anonimi din ligile inferioare pînă la politicieni și actori de primă mînă.

Vorbeam destul de des la telefon și, după un SMS trimis noaptea și rămas fără replică, joi dimineață am îndrăznit să-l sun. Nu mă așteptam să răspundă, spitalele și secțiile de cardiologie au regim strict în privința telefoanelor. A făcut-o cu glas stins, împuținat, de parcă n-ar fi fost el. „Am crezut că o să mor. Inima, care mă supără de ani de zile, probabil c-a vrut să mă lase, dar n-a reușit. Cred că s-a supărat pe mine că în ultima vreme am pus-o prea mult  la treabă. Trebuia să mă operez de cîțiva ani, însă am tot amînat. Știi cum e omul cînd aude de cuțit…. Acum, dacă mă pun pe picioare, mă duc la Tîrgu Mureș, la Institutul Inimii, și mă operez”.

Cum, adică, Ioane, dacă te pui pe picioare, l-am întrebat. De ce să nu te pui? „Doctorii zic că nu e așa simplu, dar își dau silința. Cu inima nu te joci. Și va trebui neapărat să mă las de fumat. Știi, de vinerea trecută n-am mai pus țigara în gură. Să nu mai fumezi nici tu, nu e bine! Dar, ia spune, cum e cu…”.

Și a început să întrebe. Întins pe pat, perfuzat, legat la aparate, Danciu se interesa de fotbal, de arestări, de francul elvețian și făcea eforturi să povestească. Asta a făcut toată viața, a povestit, a cîntat, iar fotbalul și arbitrajul se pare că n-au însemnat decît lichidul în care să-și dizolve glasul, mintea și inima. Acea inimă, pusă din greu la treabă, care acum își cere de la posesor drepturile anatomo-fiziologice pentru alți ani și pentru alte amintiri.