România lui Florin Andone

Dacă luni seara ne facem timp să ne uităm la Rayo-Cordoba, o facem doar pentru Florin Andone. Meciul acesta ar fi rămas al nimănui fără băiatul din Vorona Botoşaniului şi probabil că n-ar fi mişcat acele instrumentelor de măsurat audienţa. […]

Dacă luni seara ne facem timp să ne uităm la Rayo-Cordoba, o facem doar pentru Florin Andone. Meciul acesta ar fi rămas al nimănui fără băiatul din Vorona Botoşaniului şi probabil că n-ar fi mişcat acele instrumentelor de măsurat audienţa. La Liga înseamnă doar Real, Barcelona şi Atletico, eventual Valencia şi Sevilla. 
Florin ne-a făcut sau, măcar, m-a făcut să iau forma canapelei vreme de două ceasuri, vinovat că nu-i urmărisem în direct debutul ca titular cu gol din meciul cu Granada. Se cuvine o scurtă descriere pentru cei care n-au contribuit la rating.

Nu foarte înalt, site-urile îl dau de 1,82 m, dar probabil c-a fost măsurat urcat pe vreun dicţionar, subţire, dar vînos, pare să fie genul de tînăr care în copilărie a luat mărăcinii în tălpi şi a alergat pe coclauri. Iute, cu primii metri ai sprintului foarte buni. Tare pe picioare, stîngul bun, dreptul acceptabil şi el. Tehnică suficientă, pare să fie mai eficient pe spaţii largi. Capitolul la care stă însă cel mai bine pare să fie atitudinea. Se bate pentru fiecare minge, vrea să scoată totul din fiecare fază, aduce la stilul de abordare cumva cu Ionel Ganea.
Acum, după un gol şi o pasă de… autogol în Primera, e normal să ne întrebăm ce s-ar fi ales de acest băiat de nici 22 de ani dacă viaţa nu l-ar fi dus printre sutele de mii de români care au colonizat Castellonul. Poate că l-am fi găsit în lotul Dorohoiului, ascuns pe banca de rezerve. Sau poate că s-ar fi lăsat de fotbal. Sau, caz fericit, ar fi început cantonamentul de iarnă cu Leo Grozavu şi ar fi concurat cu Hadnagy pentru tricoul cu numărul 9 al Botoşaniului. Nu se ştie, ipotezele se pot lansa, cert este doar că după ce a fost convocat sporadic la reprezentativele de juniori, a fost abandonat şi lăsat pe mîna Spaniei să se desăvîrşească.
Poate c-ar fi o greşeală să părem prea entuziaşti şi să-l cerem numaidecît în echipa naţională. Pe surse, din nişte telefoane nocturne, am aflat că e „sub urmărire”. Dacă urmărirea se va lăsa şi cu o convocare, măcar de moral, cum a fost în cazurile lui Mihai Roman sau George Puşcaş, înseamnă că fotbalul nostru va primi de-a gata un cadou la care n-a contribuit cu mare lucru. De cadouri te poţi bucura formal sau te poţi folosi vreme îndelungată, pentru că s-ar putea să-ţi devină indispensabile.