Bergodi, accidentul și moartea lentă a Rapidului

Episodul 1. August 2013. Vestea despre retrogradarea Rapidului în urma deciziei TAS atrăgea după sine fantezia DTP-iștilor sau a designerilor din mediul online. Cum Rapidul jucase deja două meciuri în prima ligă, știrea nu mergea fără semne de exclamare, fără […]

Episodul 1. August 2013. Vestea despre retrogradarea Rapidului în urma deciziei TAS atrăgea după sine fantezia DTP-iștilor sau a designerilor din mediul online. Cum Rapidul jucase deja două meciuri în prima ligă, știrea nu mergea fără semne de exclamare, fără cioburi, fără litere țipătoare, fără orice mijloc grafic ca să ilustreze ceva grav, violent și neașteptat.

Informația chiar așa a și fost receptată, adăugîndu-i-se în plus și o doză de nedreptate făcută unui club venerabil (se împlineau 90 de ani de la înființare) și parcă mereu chipeș în haina martirului. Accidentul din 2013 a produs multă compasiune cuiva căruia așa-i stă bine, să fie compătimit.

Episodul 2. Noiembrie 2014.  Deși echipa a promovat între timp în prima ligă, acum nu mai au nici un rost semnele de exclamare ale accidentului. Nu mai avem de-a face cu o tragedie neașteptată, ci cu o moarte lentă, etapă după etapă, fază după fază, minut după minut.

Rapidul a ajuns un trup în stadiu terminal, care arată tot mai rău, e în stare de tot mai puțin, ni se stinge practic sub ochi, privegheat din tribune de tot mai puțină lume. Să nu se supere giuleștenii, dar anul trecut, cu Slobozia sau cu Tărlungeniul, venea mai multă lume decît acum. Atunci parcă mai exista o speranță, a promovării…

Acum, cu prescurile gata coapte și cu năsălia pregătită, Rapidului i se aduc pețitori chipeși, ca unei fete mari și rumene. Dinu Gheorghe, Bergodi. Cu „Vamă” mai e cum mai e, omul are Rapidul dacă nu în sîngele nativ, măcar în cel care i-a fost transfuzat cînd deja avea vreo 40 de ani. Dar Cristiano? Bergodi nu e doar un fost  jucător emblematic pentru Lazio, ci și un antrenor care a început să însemne ceva în Italia. A antrenat în Serie A, și-a creat o reputație în Serie B, de ce-ar veni el să lucreze la acest club care-și dorește mai degrabă eutanasierea decît salvarea?! Pentru bani sigur nu, că bani nu sînt. Dintr-o datorie morală față de fotbalul românesc, care l-a ajutat să-și lanseze cariera de antrenor? Să fim serioși! Atunci era vorba de Steaua, care trăgea la titlu, de Rapid sau de FC Național care aveau treabă prin Europa. Acum, doar de o făptură deasupra căreia uliii se învîrt în așteptare.

Înainte de a-i trebui un antrenor cu nume sau un președinte cu charismă, Rapidului îi trebuie primprejur oameni care să spere. Oameni vii care să-i readucă viața în trup. Fotbaliști vii care să-și trosnească tibiile și să alerge pînă cad lați, suporteri care să nu stea acasă, ci să cocoșeze tribuna a doua și peluzele. Îi trebuie viață, altfel de viață decît cea de acum!