Doctorul Neșu, un om bun ca apa caldă

Cînd venea iarna la București, doctorul Neșu purta un palton neobișnuit, cu gulere de blană. Îți întindea o mînă cu degete lungi, de pianist, apoi se angaja în discuție cu distincție rară, vorbind egal, măsurat, politicos, cu cuvinte de om […]

Cînd venea iarna la București, doctorul Neșu purta un palton neobișnuit, cu gulere de blană. Îți întindea o mînă cu degete lungi, de pianist, apoi se angaja în discuție cu distincție rară, vorbind egal, măsurat, politicos, cu cuvinte de om obișnuit cu pagina cărții. Părea un boier, dar era mai mult decît atît. Boierii sînt pe-aici, prin Regat, nu se supără dacă le spui „nea”, pot pretinde eventual să le zici „conașule”. Dacă-i fixai privirea albastră și pătrunzătoare, lui Mircea Neșu nu i te puteai adresa altfel decît cu „domnule doctor”! Era mai degrabă un grof, un nobil austriac ieșit din castelul său tirolez să cerceteze văile și munții.

Jucase în acea mare echipă a lui U Cluj, care atunci se numea oficial Știința. Cu Ivansuc, Petru Emil, Georgescu, Vasile Alexandru, Mihai Adam, Remus Cîmpeanu, Mateianu. Un vestiar în care-și amestecau transpirațiile și inspirațiile medici, ingineri, profesori, într-un mediu academic nealterat, deși erau anii șaizeci, iar moravurile societății nu erau dintre cele mai bune. Trupa universitară din Cluj își ținea șuetele în parcurile unde răsunau încă pașii lui Lucian Blaga și părea, peste veac, un fel de Școala Ardeleană. În timpul liber, boema intelectuală cîștiga Cupa României (2-1 în finala din 1965 contra Piteștiului unde evolua încă minorul Nicolae Dobrin) și aducea sub Feleac pe Atletico Madrid.

După ce și-a terminat treaba prin Cluj, ca student și apoi ca tînăr doctor (printre altele a fost campion european de juniori, singurul titlu continental cîștigat vreodată de România la fotbal!), Mircea Neșu s-a retras la Oradea. Dimineața era la Policlinică, în Băile Felix, tămăduind reumatisme. După-amiază, la antrenament, iar duminica, în fruntea plutonului Crișului, cu banderola pe braț. În spatele său, Kun, Dărăban, Szucs, Harșani. Mijlocaș, apoi, cu trecerea anilor, fundaș central, doctorul era acel fotbalist care domina orice vestiar prin personalitate și inteligență.  A lăsat ghetele de jucător și s-a făcut arbitru, ajungînd pe lista FIFA. Suplu la trup și drept în judecată, a urcat în ierarhii, dar le-a părăsit brusc în anii în care mediul înconjurător se alterase și arbitrajul se transformase într-o coregrafie în care corpurile de balet începuseră să se calce în picioare. Unii cu Steaua, alții cu Dinamo, cu Victoria, cu Moreniul sau cu Scorniceștiul. Dincolo de asta, doctorul Neșu se mai ocupa cu ceva. În fiecare iarnă, în cabinetul său de la Felix intrau zeci de fotbaliști pe care îi ajuta să se repună pe picioare, în anii în care se juca prin băltoace, noroaie, fără apărători, iar mingea era mult mai grea decît astăzi. Acesta a fost Mircea Neșu, încercatul tată al lui Mihăiță. Un om de valoare și de calitate, cald ca apa termală de la Băile Felix.