Oblemenco nu e doar nume de stadion
Pe 1 septembrie s-au împlinit 18 ani de cînd Ion Oblemenco a căzut la datorie. A picat din senin în timpul meciului echipei sale marocane, Hassania Agadir, și nu s-a mai ridicat. A fost adus în țară cîteva zile mai […]
Pe 1 septembrie s-au împlinit 18 ani de cînd Ion Oblemenco a căzut la datorie. A picat din senin în timpul meciului echipei sale marocane, Hassania Agadir, și nu s-a mai ridicat. A fost adus în țară cîteva zile mai tîrziu, într-un cortegiu aerian pus la dispoziție de George Constantin Păunescu, omul care patrona Știința în acea vreme.
Înmormîntarea a avut loc într-o sîmbătă și a strîns mii de oameni. Am stat atunci într-un colț al cimitirului Ungureni alături de Sebastian Domozină și de alții. Marele comentator al izbînzilor oltene, deja chinuit de boală și împuținat la trup, a murmurat mai mult ca pentru sine: „Fără Nelu n-aș fi ajuns niciodată ceea ce sînt!”. Peste un an, în toamna lui 1997, nea Sabi avea să plece și el.
Domozină avea dreptate. Ion Oblemenco a fost omul care a dat startul fotbalului de nivel înalt la Craiova. Oltean din Corabia, venise de la Rapid, unde era greu de prins un loc în atacul cu Puiu Ionescu și Nichi Dumitriu.
Pînă la sosirea lui, Știința era o echipă de coada clasamentului. Cum a ajuns, a început să se vadă. A ieșit golgeter din primul an. Marca de oriunde, rupea plasa cu stîngul, dădea excelent cu capul, era liderul atacului și al echipei. În scurt timp, banderola a plecat de pe brațul lui Titi Deliu și a ajuns pe mîna sa stîngă.
A jucat 10 ani la Craiova și a ieșit de patru ori golgeter al României. A dat startul tribunelor pline, rar pe Central fiind sub 30.0000 de oameni. A fost numărul unu, indiferent cine s-a aflat în jurul său, de la Bîtlan și Sfîrlogea pînă la tinerii Crișan și Balaci, la ascensiunea cărora a contribuit și ca jucător, și ca antrenor.
L-a mătrășit Teașcă, l-a gonit împreună cu Deselnicu, pentru că nu suporta jucătorii cu personalitate. Au plecat amîndoi la Galați, au promovat, iar la 33 de ani pentru Oblemenco a fost o joacă să iasă golgeter și în liga a doua.
A revenit la Craiova ca antrenor, întîi ca secund al lui Valentin Stănescu, apoi, după plecarea lui Nea Tinel la echipa națională, ca „principal”. În primul sezon, la 36 de ani, a făcut eventul, apoi a ajuns imediat pînă în fața lui Bayern în „sferturile” Cupei Campionilor. Ca antrenor, pregătea singur portarii. Înaintea meciurilor, la încălzire, 40.000 de oameni priveau fascinați cum antrenorul Oblemenco, în pantofi de stradă, îi bombarda pe Lung și pe Boldici cu șuturi de la 40 de metri!
Un singur exemplu de cît a fost de iubit. În toamna lui 1972 a făcut ulcer perforat, probabil din cauza celor două pachete de țigări pe care le suda zilnic. A fost operat de doctorul Tonitza, fiul marelui pictor. Viața i-a fost în pericol și timp de cîteva zile sute de oameni au făcut de gardă în fața spitalului, interesîndu-se de la fiecare asistentă care ieșea de sănătatea sa. A revenit la patru luni de la operație și în primul meci a dat trei goluri cu Rapidul, chiar la București.
Oblemenco a murit la doar 51 de ani, după ce de mai multe ori Craiova i-a întors spatele, luîndu-i inclusiv apartamentul și silindu-l să se mute la Vîlcea. Dacă ar fi trăit, azi ar fi avut 69 de ani și probabil c-ar fi stat departe de tot ce se întîmplă la echipă. Alături de Balaci, de Cămătaru și de Cîrțu, în colțul marilor nebăgați în seamă.