America de Sus
Pare să fie un Mondial latino-american, europenii pierzînd majoritatea duelurilor directe.
Să citim împreună cîteva rezultate. Brazilia-Croația 3-1, Columbia-Grecia 3-0, Argentina-Bosnia 2-1 și, mai ales, Chile-Spania 2-0 și Uruguay-Anglia 2-1. Victorii ale Sud-Americii în fața Europei. Să cauționăm cumva Bosnia […]
Pare să fie un Mondial latino-american, europenii pierzînd majoritatea duelurilor directe.
Să citim împreună cîteva rezultate. Brazilia-Croația 3-1, Columbia-Grecia 3-0, Argentina-Bosnia 2-1 și, mai ales, Chile-Spania 2-0 și Uruguay-Anglia 2-1. Victorii ale Sud-Americii în fața Europei. Să cauționăm cumva Bosnia și Croația, pentru că spațiul ex-iugoslav, deși mereu plin de talente, n-a avut niciodată valoarea Braziliei și a Argentinei. Să punem lîngă context victoriile Franței și Elveției contra Hondurasului și Ecuadorului, care par totuși trupe latino de mîna a doua. Și să observăm că America Latină e vioara întîi la acest Mondial, în timp ce Europa arată ca o doamnă destul de trecută și de obosită. Ar fi cîteva explicații.
Antrenorii. Pekerman (Columbia), Sampaoli (Chile) și Tabarez (Uruguay), cunosc perfect zona și fotbalul din care provin. Știu exact calitățile și defectele celor pe care i-au selecționat. La o reprezentativă sud-americană trebuie neapărat un antrenor sud-american. Titlurile supreme ale continentului au fost cucerite de Zagallo, Bilardo, Menotti, Scolari, Parreira, adică de oameni de-ai locului. E aproape imposibil de conceput că marii tacticieni europeni, Mourinho; Van Gaal, Capello, s-ar putea umple vreodată de lauri în emisfera sudică. Invers s-a mai întîmplat. Herrera, Cuper, Bielsa, dar nu numai ei, au reușit lucruri notabile în Europa.
Jucătorii. Vi se pare că uruguayanul Arevalo sau chilianul Aranguiz ar fi mari fotbaliști? Poate că nu sunt, dar în mecanismele sud-americane joacă rolul unor piese esențiale. Mai departe, niște tipi mediocri din Anglia, chilienii Medel sau Jara, legitimați la Cardiff sau Nottingham Forest, capătă automat altă dimensiune în tricoul reprezentativelor lor. Alături de ei se exprimă plenar marile vedete, Suarez, Cavani, Cuadrado, Alexis Sanchez, pe care națiunile lor îi privesc ca pe niște zei.
Publicul. La Brasilia totul era galben, peste 50.000 de oameni susținînd Columbia în fața Coastei de Fildeș. La meciul cu Spania, Maracana a fost populată cu 40.000 de chilieni, iar tribuna de la meciul vieții lui Suarez, cel cu Anglia, a fost, aproape toată, înveșmîntată în celestul uruguayan. Simplificat, lucrurile se pot explica prin apropierea geografică, Sao Paulo fiind la doar două ceasuri de zbor de Montevideo. În America de Sud, fotbalul e cauză națională, civilizația europeană atenuînd cumva acest sentiment. O victorie sau o înfrîngere pot transforma Bogota sau Santiago de Chile în temple ale bucuriei sau deznădejdii. Parisul, Londra, Madridul, au și ele însuflețirea lor, însă la o intensitate mult sub a Americii Latine.
Prospețimea. E adevărat, marile vedete uruguayene, chiliene sau columbiene joacă în campionate importante ale Europei, dar alături de megastaruri trudesc pe teren coechipieri plini de energie, mult mai puțin vlăguiți decât Gerrard sau Iniesta. Premier League, Primera, Bundesliga sau Serie A nu mai sunt competiții sportive, ci curse de anduranță, de unde, în iunie, după zece luni de sezon și 70-80 de meciuri, ieși stors. Sudamerica e mai respirabilă și poate că tocmai de aceea pare în aceste zile mult mai vie.