Noi, nu!

Un cîntec de cînd Mutu încă nu se născuse radiografiază echipa României

România a plecat de la Euro cu avionul, ca o nălucă tăcută, cu capul plecat. Cealaltă Românie, cea a suporterilor, s-a întors pe la sol, cu maşinile, într-o […]

Un cîntec de cînd Mutu încă nu se născuse radiografiază echipa României

România a plecat de la Euro cu avionul, ca o nălucă tăcută, cu capul plecat. Cealaltă Românie, cea a suporterilor, s-a întors pe la sol, cu maşinile, într-o procesiune galbenă a durerii. La benzinării, pe impecabilele autostrăzi elveţiene, austriece şi germane, românii se salutau unii cu alţii, se mirau că poţi face o mie de kilometri în 8 ore şi că radioul îţi întrerupe CD-playerul, intrînd abrupt peste ritmurile tale preferate, ca să te anunţe în germană că pe autostrada cutare a plouat şi trebuie neapărat să reduci viteza.

Radioul. Cînd nu e bruiat de infotrafic, lasă CD-ul Andei Călugăreanu. La 12 ore de la eliminarea României, versurile vorbesc despre generaţii secate. Ca aceea a românilor, care a stat cu capul plecat atunci cînd trebuia să-l ridice. Care s-a apărat atunci cînd trebuia să atace. Care a renunţat atunci cînd trebuia să lupte. Aproape fiecare silabă se potriveşte cu Berna. E doar Anda Călugăreanu, cu chitara şi vocea ei modelată cu Carpaţi fără filtru. Folkul atît de adevărat se numeşte „Noi, nu!” şi pare să se adreseze acelei întregi procesiuni româneşti care se repatria după înfrîngere, îndoindu-se că acest popor îşi poate găsi vreodată vocaţia succesului. Citiţi versurile dacă nu credeţi!

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza!

Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci!
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb,
Insuportabil de mare povară?

Ca un vînt rău, ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!