Sfîrşit de capitol

A anunţat oficial. Şahtior va fi ultima echipă a carierei sale. După Corvinul, România, Dinamo, Pisa, Brescia, Reggiana, Rapid, Inter, Galata, Beşiktaş. Sper să nu fi uitat nici una. Există două feluri de biografii. Unele, stufoase şi atît. Altele, valoroase […]

A anunţat oficial. Şahtior va fi ultima echipă a carierei sale. După Corvinul, România, Dinamo, Pisa, Brescia, Reggiana, Rapid, Inter, Galata, Beşiktaş. Sper să nu fi uitat nici una. Există două feluri de biografii. Unele, stufoase şi atît. Altele, valoroase şi stufoase. Mircea Lucescu e din ultima categorie. Între Văetuş şi Luccarelli, adică în peste 30 de ani, a fost mereu sus, dăscălindu-i pe Balaci, Răducioiu, Hagi, Ronaldo, Hakan Sukur, Sergen sau Jadson. Aducînd oiţele rătăcite Gabor, Radu Niculescu, Lupu şi mulţi alţii mereu la turmă. Transformîndu-l pe Hagi din jucător cedat de Real Madrid în superstar de MondialLucescu e dintre acei oameni cărora nu le spune nimeni cînd trebuie să termine. El hotărăşte cînd e gata. Şi a hotărît că la anul. Va avea 64 de ani, vîrsta la care inclusiv societatea cumpătată şi civilă a Uniunii Europene începe să te cam trimită la pensie. E vîrsta la care se retrage un profesor, un medic sau un avocat, deşi din ultima branşă unii se încăpăţînează să mai pledeze. Da, dar lor nu le-a dat Palop gol în ultimul minut. Şi nici Celtic. Ei n-au cîştigat, la 62 de ani, pe Da Luz, în faţa Benficăi. Civililor nu le greşesc fundaşii, ci doar antrenorilor. Profesorul ştie că astăzi va vorbi studenţilor despre Renaştere, aceeaşi materie şi aceeaşi lecţie pe care o recită de zeci de ani. Antrenorul nu ştie cum se va termina meciul, iar asta îl uzează de o sută de ori mai devreme. Dacă ar exista o medicină a muncii fotbalului, aceasta ar trebui să-i retragă pe tehnicieni la 45-50 de ani, ca pe minerii de subteran sau ca pe piloţii de vînătoare.

Ar fi putut merge la o echipă naţională. Îl cere Ucraina, în locul lui Blohin. Plus că oricînd poate urma exemplul lui Rehhagel sau Beenhakker, care la bătrîneţe au devenit un fel de misionari, creştinînd fotbalistic diverse naţii, în schimbul unor onorarii fabuloase. Sau ar fi putut veni în România, unde orice club ar fi avut nevoie de experienţa şi aplombul său. El a ales pensia, de unde va continua să emită judecăţi despre fotbal, pentru că ipostaza cu Lucescu potrivindu-şi rîmele în cîrlig, pe malul heleşteului, e aproape imposibil de imaginat.

De ce a rezistat Lucescu atît de mult la nivel înalt? Lămurirea ar putea veni de la un „Replay” difuzat săptămîna trecută, tîrziu în noapte. Imagini de undeva de la începutul anilor ’80, cînd antrena echipa naţională. Lotul era în cantonament şi într-o zi liberă a pus-o de un grătar pe o pajişte de munte. Damigene, berbec la proţap, jucătorii, mulţi dintre ei cu nasul înroşit de la aroma lichidă, probîndu-şi dinţii tineri şi puternici în carnea aţoasă. Unii, desculţi, alergîndu-se precum copiii prin iarbă. Alţii, cîntînd. Undeva, într-un colţ, antrenorul, privindu-şi cu îngăduinţă trupa veselă, remontată psihic, cu comandant cu tot.

Astăzi, grătarele au dispărut, iar longevitatea antrenorilor a scăzut şi ea. Duc mult doar excepţiile. Una dintre ele, Mircea Lucescu, alimentată pînă la bătrîneţe de jarul grătarului de altădată.